SERIE NOUA

Pentru vizualizare apasă aici>>>>

Revista Literatorul fondata de Macedonski si continuata imediat dupa 1990 de Marin Sorescu , izbuteste sa supravietuiasca in capricioasa economie de piata si datorita generozitatii si sensibilitatii la tot ce inseamna arta a domnului GEORGE CONSTANTIN PAUNESCU. Pe vremea cat functionam ca inspector sef la directia de cultura a municipiului Bucuresti am primit o prima oferta de sustinere unui proiect cultural legat de amenajarea pe malul Dambovitei unui lanţ de chioşcuri menite sa adăposteasca pe vînzatorii de carte veche si antichitaţi, asa numiţii buchinişti. Din raţiuni pur politice, primarul de atunci , care se pretindea drept…liberal ,a evitat sa supuna Consiliului general acest proiect si el a ramas , din pacate, in faza de propunere.

Calitatea de sponsor generos si denumirea de Mecena literar i-o acorda cu recunostinţa redactia revistei Literatorul. Fiindca numai graţie lui GEORGE CONSTANTIN PAUNESCU am rezistat in conditiile in care, Minsterul Culturii, printr-o complicata metodologie birocratica a considerat ca nu ne poate subvenţiona in nici un fel. Si asta fiindca, la conducerea revistei si colaboratorii ei ar fi nume …incompatibile cu viziunile politice ale domnului minstru. Dar domnul Paunescu este cel care a subventionat si editarea monumentalei lucrari PROVERBELE ROMANILOR a lui IULIU A. ZANE la o suta de ani dupa prima aparitie. Cele zece volume tiparite in ediţie anastatica, plus un sumar bibliografic>>>>

(fragment din volumul II al romanului „Asfinţit de Europă, răsărit de Asie” – în lucru)

Când au pătruns în câmpie, pe malul lacului Jigara (mai există un lac Jigara, în Insula Mică a Brăilei, care, pe timpul verii, aproape că dispare schimbându-se într-o mlaştină), se însera şi luna lua când forma unei Biblii din care lipseau paginile trădării lui Iuda, când pe ale unui sipet având capacul acoperit cu o pojghiţă de aur. Aerul se încărca vizibil cu densitate. Departe, pe apele purpurii, înainta o doamnă de abur în mantilă violetă şi cu mănuşi albe. Venea prin amurgul încremenit spre căsuţa veche şi părăsită, cu obloane albastre şi brâne roşii spălăcite. O atmosferă de câmp şi de pădure, o vatră cu sălcii tinere amestecate cu tulpine zvelte de floarea-soarelui.

-Ce casă uitată de Dumnezeu! spuse Ford. Se potriveşte perfect cu tine, unchiule Gange. Tot aşa de plin de taine trebuie să fie şi locul din Tibet unde izvorăşte un fluviu care poartă acelaşi nume ca al tău.

-Stăm pe pragul ascuns al unei vechi biserici, răspunse bătrânul, nu vorbi de fluvii păgâne.

O femeie grasă, cu sânul plin de caise de furat, iar în braţe cu un căţel tot de furat, trecu prin spatele lor, fără o vorbă, şi se opri lângă un grup de patru ciobani care-o aşteptau rezemaţi în bâte, lângă stâna din apropiere. Înapoia lor, o turmă de oi şi de capre bolborosea cu botul în ierburile amestecate cu tufe de cimbru. De pe colina dulce care se ridica la stânga, purtând în spinare rânduri de butuci de vie, coborau în peticul de iarbă din marginea lacului cinci cocori într-o ordine desăvârşită, nemţească.

-Câtă solemnitate pe capul lor! Vin pe vatra vechii biserici să cânte Tatăl nostru?

-Voi, pe mare, în clipe ca astea>>>>

M-am născut pe mare

Mihai Tatulici: Să luăm cu începutul. Oamenilor le plac amintirile din copilăria celor puternici. Creează impresia că cei mari au fost odată… mici.

George Păunescu: În biografia mea scrie că m-am născut la Bazargic, în 1938, pe 19 mai.

M.T.: In actuala Bulgarie…

G.P.: Atunci era Romania. Este pământ românesc.

M.T.: Ce căutau părinţii pe acolo?

G.P.: Tatăl meu era directorul Institutului Pedagogic care pregătea învăţători de limba română pentru cele două judeţe – Caliacra şi Silistra, pe care România le avea în sudul Dobrogei. De loc, tata era din Godineşti, mama din Roşia de Jiu. Mama provenea din familia Stroeştilor, o veche familie de militari, moşieri cu mari întinderi de pământ, pînă la 1877. După aceea au mai pierdut mereu câte ceva, datorită diferitelor reforme, până n-a mai rămas nimic.

M.T.: Născut, deci, departe de Jiu.

G.P.: Chiar şi departe de ţărm. Părinţii erau într-o croazieră pe mare şi, cine ştie cum, m-am născut la şapte luni.

M.T.: O fi fost vreo furtună pe mare?

G.P.: Nu am de unde să ştiu. Cert este că… m-am născut pe mare.

M.T.: Ciudat. Un om cu picioarele>>>>

De ce o fată, deşi peţită des, poartă povara fetiei veşnice? Pentru că nu îi plac proştii, iar cei deştepţi nu o plac pe ea. (Proverb indian )

Soarele începea să se desfacă pe bolta coborâtă atât de aproape şi arcuită peste pământ. Căci aşa este cerul în aceste ţinuturi, un fel de alt pământ, aşezat puţin mai sus. şi tot ce este aici, se întâmplă şi dincolo, în cer. Luminozitatea era dureroasă, astrul plângea cu sânge şi aur în hemiciclu. Din templu răsunau cântările de nuntă în modulaţii ascuţite şi prea feminine. Tânăra avea o împotrivire tăcută: o privire demnă, luminată de sprâncenele puţin arcuite din împreunarea lor, nasul proeminent, străpuns de o vergică de argint de care atârna un lănţişor prins de urechea stângă. Obrajii îngânduraţi, îmbujoraţi de henna, trădau încă urmele lacrimilor. Asprimea ochilor mari şi negri, alungiţi către coadă, era îndulcită de liniile conturate de kajal. Buzele groase, înfocate de arsura betelului, tremurau uşor a pudoare. Privirea reţinută încerca să dezmintă această zbatere feciorelnică. Tâmplele erau împodobite de braţele unei diademe de argint filigranat, potrivite deasupra cărării. Din creştetul capului cobora pe mijlocul frunţii o plăcuţă de email, ornată cu pietre colorate, acoperind bindiul picurat la îngemănarea sprâncenelor. Capul era acoperit de un voal pictat cu vopsele crude, roşu aprins, oranj-fierbinte, verde-crud, atârnând pe umerii şi pe bustul strânse de un corset roşu, placat cu oglinjoare rotunde sau rombice, într-un aranjament ameţitor. Marginile fustei erau tivite cu şnururi groase, bentiţe aurite şi bucăţi de oglinzi, care răsunau>>>>

Talentul gazetăresc al doamnei Mungiu Pippidi, atât cât este, expulzată din spaţiul vorbitorilor cu incontinenţă de pe la televiziuni, se manifestă într-un ziar de veche tradiţie gazetărească. Ultima compunere prilejuită de moartea subită a lui George Pruteanu este o demonstraţie de ticăloşie şi răutate aproape inexplicabile. Precizând din capul locului, cu un cinism care ţine mai degrabă de dereglări ascunse, această aşa-zisă reprezentantă a societăţii civile şi… „academician”, îşi deversează răutăţile verbale şi defulările într-o cascadă de incalificabile injurii. A scrie (vorba vine) în acest mod, la numai trei zile distanţă de la moartea celui pe care îl numea „bun prieten”, a jigni impardonabil şi cu stranie nesimţire un… mort, este un gest care o descalifică pe neliniştita apărătoare a democraţiei şi… „curăţeniei” morale. De la epitetul de ratat la cel de clovn, de la inexactităţile şi aluziile de mahala, doamna în cauză executa o adevărată autopsie pe cadavrul celui care, totuşi, era la fel de cunoscut şi, mai ales, evident talentat, prieten din juneţe şi colaborator. Rar mi-a fost dat să citesc o asemenea execuţie post-mortem şi ea, prin jegoasa relatare stilistică, se ridică la rang de blasfemie. Cu alte cuvinte, ce jigodism, ce nesimţire, ce cinism vizând mai degraba pe cei din spaţiul faunei bufone…

MIRCEA MICU

La oră de maximă audienţă, pe ecranul televizorului scrie „stirea zilei”, „tema zilei”, „bombă cu efect întârziat”, „starea natiunii” sau altă nazbâtie. Telespectatorul e cu ochii „pe sticlă”, cum se spune mai nou, în limbaj „televizoristic”. Apare şi realizatorul emisiunii de câteva minute, faţă în faţă cu invitatul emisiunii, un politician blazat, un ziarist zaharisit, un analist celebru sau ceva de tipul ăsta. Se pune întrebarea zilei: „Va fi susţinută candidatura politicianului cutare pentru primaria municipiului cutare?”. Ziaristul informat sau analistul priceput, autorităţi în materie, se lansează în lungi şi docte divagaţii, punctate discret de întrebări cu răspuns previzibil, proferate de realizatorul elegant şi bine plătit.Deşi politicianul invocat habar nu are că trebuie susţinut pentru a candida la primaria municipiului cutare, siderat, vexat, cască ochii la televizor şi nu-i vine sa creadă că e vorba despre el. Ca reacţie firească, se enervează, înjură în gând şi dă să pună mâna pe telefon, să le-o spună el. Cum legăturile telefonice nu se fac, aşa, la cheremul oricui, politicianul îşi consumă energia şi banii încercând să-şi hrănească orgoliul rănit; cu vorbe grele. După un timp, se mai dezumflă. Îl ajută şi operatorul care preia mesajele şi, într-un târziu, intră în direct. În direct, e foarte greu să fii coerent. Analistul de pe ecran>>>>

Revista Haiku a organizat a treia ediţie (2007) a concursului anual de poeme haiku, fiind, totodată, prima cu participare internaţională. Competiţia s-a desfăşurat pe trei secţiuni: română, engleză şi franceză. În numărul 37/2007 se prezintă rezultatele. S-au primit 778 poeme de la 168 autori: 318 semnate de 63 români şi 460 scrise de 105 străini. O privire de ansamblu asupra „podiumului” poeziilor distinse cu premii şi menţiuni, îmi permite să fac două constatări. Prima: la niciuna din secţiuni juriul nu a avut de unde să aleagă numai compuneri care să respecte măcar regulile minime, de bază ale haiku-ului. A doua: participarea mai numeroasă a confraţilor de peste hotare şi implicit numărul mai mare de poeme ale acestora, nu s-au repercutat în reuşite pe măsură.

Să mă explic. La secţiunea română, tristihul care a primit premiul III, frumos ca poezie de tip european, nu întruneşte condiţiile cerute de haiku: este o meditaţie pe tema dragostei. El nu trebuia reţinut nici pentru menţiune. La secţiunea engleză, în poemul distins cu premiul II, luat ca haiku, autorul personifică, altfel el este senryu iar cele cărora li s-au decernat premiul III şi menţiuni nu au kigo. La secţiunea franceză, poezia care a obţinut menţiunea-ntâia conţine o personificare.

La Congresul de haiku al Societăţii de Haiku din Constanţa, 1-5 iunie 2007, când eu încă nu luasem cunoştinţă de rezultatele concursului, într-una din cele două intervenţii am afirmat: „autorii din alte ţări nu sunt nici mai buni, nici mai puţin buni decât ai noştri din România”. Iată că, modul în care s-au prezentat>>>>

La ceas de seară şi audienţă în consecinţă, pasionaţii postului Antena 3 au avut favoarea şi posibilitatea de-a urmări un interviu anunţat cu tam-tam-ul de rigoare şi realizat de neobosita Vrânceanu Firea. Doamna în chestiune este şi şefa absolută peste Gazeta financiară şi poetă în timpul liber şi soţie devotată şi om de afaceri şi VIP şi, de ce n-am spune-o, o inteligentă teleastă cu şarmul şi parşivenia absolut trebuincioase. Este, cum se zice, bună la toate, având în vedere că în zilele când crainicii – cuplu Mândruţă & Stoicescu – au zi liberă, ea îi suplineşte cu aplombul şi dicţia aferentă folosind cu mai puţină osârdie devastatorul cuvânt parazit: EXTREM!

La ceas de seară, ziceam, şi în zi de Paşte, doamna Firea Gabriela a crezut de cuviinţă să ne ofere o convorbire denumită gazetăreşte INTERVIU, între dumneaei şi doamna Mociorniţă Ana-Maria parcă…În general, interviurile de tip… moralizator şi cu substanţă politică, se realizează în studiou, excepţie făcând personalităţi ca Băsescu sau Tăriceanu şi, din motive speciale, miliardarul Vântu… De data aceasta, doamna Gabriela, destul de frisonată altfel din pricina întâlnirii cu o asemenea personalitate probabil, s-a deplasat la domiciliul intervievatei, spre a o scuti de emoţiile ce i-ar fi putut dăuna acurateţei convorbirii, fie din motive care ne scapă, fie din dorinţa de-a conferi o anumită aură intimei lor convorbiri. Fiindcă, în ultimă instanţă, cam la asta s-a rezumat întâlnirea în ambianţa rafinată a camerei în care aparatul surprindea jumătatea unei comode Biedermayer, o vază de flori chinezească şi, pe o sofa, în braţe cu un căţeluş neliniştit şi flocos, care costă câteva mii de euro, stătea şi răspundea>>>>

FILE RISIPITE

Trifon, monahul vieţuind la Schitul de Fum, insinguratul si fericitul, cel caruia sticleţii i se aşeazau pe crestetul incarunţit si cele doua vulpi domesticite i se gudurau la picioare ca niste javre flenduroase , m-au facut sa asist la o scena absolut incredibila. De ani de zile, in zmeurisul care se intinde deasupra luminisului adapostind schitul, zmeuriş împrejmuit cu bărne simple de brad, o familie de urşi împaraţesc şi se îndulcesc pe săturate de cum dă ochiul roşu al fructului parfumat. Acolo işi aduc puii şi-i invaţa sa fuga şi sa se ridice in doua labe si sa miroase primejdia din aer. Vin dimineaţa printr-o stungă an me lasată si pleacă in amurg pierzînud-se in fumul ocrotitor al padurii de brad. S-au obişnuit demult cu Trifon si cu mirosul sau şi-l tratează ca pe unul de-al lor. Din turla Schitului de Fum am putut să vad intr-o dimineaţa de toamna cum calugarul Bărbos, după ce s-a tăvălit prin iarbă să-si atenueze mirosul de om si după ce a luat dintr-un coş doi faguri aurii plini cu miere a intrat hotarît si fara frica in zmeurişul bogat.

Spre mirarea mea, cei doi ursuleţi bruni şi creţi, caraghioşi şi neîndemnatici incă, s-au aproiat de fagurii pe care Trifon îi aşezase pe iarba innrourtă si se lăsau mîngaiaţi pe blana lor pufoasa ca două pisici uriaşe. A venit şi ursoica mama care asista la acest spectacol cu indiferenţa mirosind din cînd în cînd aerul cu nările ei despicate. Am vrut sa vad mai bine scena si m-am mişcat>>>>

În romanul său „Supuşii regelui de ceară” (Craiova, Editura MJM, 2008), Ion Munteanu ne propune, într-o poetică a geometriilor variabile, o lume a întâlnirilor interculturale esenţiale. Oamenii pot intra în contact pe coordonatele unor fapte de existenţă definitorii: limba, cultura (tradiţii, obiceiuri, ritmuri, ritualuri, ceremonii), arta, credinţa, iubirea. Ceea ce-i face, în principal, permeabili unii la alţii este contemporaneitatea. Într-un fel, a trăi în acelaşi timp înseamnă a trăi împreună. Regele de ceară este cel care, prin flacăra lui, ne gestionează timpul. El luminează fericirile şi tristeţile. În timp ce măsoară timpul şi lui îi trece timpul. Cu toate acestea, el este însă rege, fiinţele fiindu-i totuşi supuşi. De patru ori apare textualizat regele de ceară: „o lumânare grasă ce închipuia un rege fioros” (p. 12), „într-o seară, regele de ceară a început, din senin, să plângă” (p. 16), „regele de ceară al Lianei” (p. 231), „a rămas (…) o parte din lumânarea ce-l reprezintă pe regele acela trist şi bizar, cufundat în griji pentru poporul său, şi ai cărui nefericiţi supuşi îi suntem noi, cu toţii” (p. 285). În construcţia romanescă, instanţa narativă prezintă două componente: pe Iuliu Nicola şi oraşul curţilor interioare.

Născut în 1950, într-un sat de pe Valea Amaradiei (p. 219), Iuliu Nicola este al treilea fiu al lui Gheorghe al Dinii şi al Mariei (primii doi, Grigore şi Nicolae, mor mici fiind). Absolvă Facultatea de Filologie din Bucureşti, locuind într-un cămin din Grozăveşti (p. 180). În timpul studiilor trăieşte dezamăgirea unei relaţii cu Anca-Maria. Ajunge întâiul intelectual „dintr-un neam aflat la prima generaţie încălţată în pantofi” (p. 120). Îşi petrece „anii stagiaturii” (p. 147) în Transilvania. Ajunge jurnalist, apoi>>>>

Despre bunătate nu se poate spune nimic, aceasta fiind o valoare în sine. Despre răutate se poate spune orice. Răutatea e o prostie doar într-un război, unde are ceva concret de atroce. În literatură, împlicând aici şi science-fiction-ul, e chiar benefică. Răutatea criticului menţine orgoliul autorilor la un nivel tolerabil, făcându-l pe fiecare să-şi cunoască valoarea şi locul pe care trebuie să-l ocupe. Nu există democraţie în literatură. Avem nevoie nu numai de critici de întâmpinare, ci şi de critici de preîntâmpinare a prostiei şi lipsei de talent. În literatură, unii dictează şi alţii execută. Depinde cine dictează şi depinde cine execută. La noi, toţi vor să dicteze şi toţi vor să execute, în acelaşi timp. În lipsa unor reguli ferme şi a unei culturi morale consolidate, democraţia este confundată cu anarhia prezentă. Sau cu dictatura banului asupra unei forme anarhice de manifestare a reprezentanţilor literaturii.

Voicu Bugariu este un critic rău. Nu în sensul că emite judecăţi fără valoare. Nici în sensul că urâşte autorul, el însuşi fiind scriitor. Acesta este structural rău, luînd cuvântul „critic” ca atare, foarte departe de „laudativ”. Autorii nu trebuie să formeze „bisericuţe”, ci trebuie menţinuţi în interiorul principalei caracteristici care să le menţină tonusul cerebral ridicat: individualitatea. Una e să-i ţii pe autori în frâu, să nu se creadă mai mult decât sunt, să-şi cunoască fiecare locul şi valoarea; altceva e să-i împarţi în „literaţi” şi „sefişti”. Poţi face această discriminare netă, dar, ce te faci, mai ales în genul science-fiction, aceştia se amestecă>>>>

IMPARELE

Nicolae Grigore Mărăşanu – SONETE

Între cele două coperţi (prima de Florin Botez, a patra de Mihai Pânzaru-Pim) se află de fapt cinci cărţi de sonete numerotate şi intitulate după cum se va vedea.

De ce sonete şi ce fel de sonete? Nu e misiunea mea să explic explicitarea autorului „microbist” al acestei nobile şi nemuritoare forme fixe, pentru că o face domnia sa într-o pledoarie pertinentă, academică, aş zice, într-un fel de postfaţă intitulată Purpura impară (pag. 205-210). Deci, indicaţii preţioase de lectură: după revelaţia dobândită asupra metamorfozelor sonetului şi nu în ultimul rând al contribuţiei novatoare a poetului N. Grigore Mărăşanu asupra acestei forme fixe de poezie, întoarceţi-vă la pagina 7 la prima carte, la primul nonet (Imparul): „Imparul meu nu-i hiacint în glastră,/ nici nu sucombă în perfecţiune/ e zbor în timp, nuntiri, într-o ardere mai vastă,/ din lava lui fecundă,/ ce minune,/ sticlar, am smuls o magică fereastră”.

Încă de la primul stih se observă că vigoarea clasică a sonetului este întoarsă pe dos dar nu printr-o inversare simetrică a catrenelor cu terţinele, ci, o asimetrizare a grupusculelor lexicale şi ideatice într-o formulă de 3+3+3+5. Poetul (şi nu numai el) ne sugerează că se poate sucomba în perfecţiune dacă nu-i găseşti versului echilibrul, tensiunea emoţional-estetică într-un crescendo din vârf către poale, că forma fixă este de fapt o arhitectură cu un grad înalt de rezistenţă seismică. Dacă dintru-nceput ai consumat perfecţiunea, ce suflu mai are până în final sonetul si cât de interesat ar mai fi cititorul să-l parcurgă până la final? Dar dacă logosul poate fi condus într-o desfăşurare>>>>

1. Imi amintesc o seara de iulie cand gleznele subtiri ale unei fete pornita benevol sa incerce temperatura apei marii au fost inconjurate de ciocurile unui stol de pescarusi care erau gata s-o ridice in slava cerului inchipuind un colan de margean.

2. Avea o glezna atit de transparenta incit prin rotundul ocheanului ei puteai vedea rasarind luna pe malurile miraculosului Bosfor.

3. Ce glezna frumoasa avea mama. Eram atit de fascinat de subtirimea elastica a acelui fir de lujer init, intr-o noapte, m-am apropiat cu sfiala de glezna ei si i-am legat o braţara Impletita din tulpini fragile de papadie. A fost prima si ultima bijuterie pe care in cursul vietii i-am oferit-o

4. Cu vremea gleznele mamei s-au atrofiat. Uitandu-ma cum le sustine cu bastonul ei de corn m-am intrebat daca nu cumva eu sunt de vina ca i-am deformat supletea gleznei in vremea cind mă purta in pintec… Glezna ei odinioara supla, fina ca o fibră de crin, s-a rotunjit in resemnarea nemiloasa a varstei.

5. Acea misterioasa femeie intalnită in Mongolia m-a fascinat de cum am vazut-o in spatiul ingust al unei tribune oficiale cand, privind-o cu atenţie, mi s-a parut ca o mai vazusem undeva. Gleznele ei erau atit de subtiri incait din pricina duritatii terenului>>>>

Destinele României nu trebuie puse în mâna unui singur om, cum cere fostul consilier al preşedintelui, doamna Adriana Săftoiu, dar nici în cârca acestuia. Nu s-a născut omul care să ducă în spate toate păcatele românilor. Cetăţeanul acestei ţări nu are păcate fundamentale, ci păcate mărunte, meschine, greu de cuantificat, care gripează foarte uşor un sistem judiciar greoi. Putem fugi de un eventual Mesia al României, dar nu putem face alergări cu acesta; pentru simplul motiv că un om providenţial nu s-a născut încă. Niciunul dintre politicienii de azi nu are în el ceva apoteotic, ceva care să te facă să-l urmezi din convingere. În politica de acum, nu intri decât din interes sau disperare, ca formă particulară a interesului.

Puterea nu trebuie concentrată într-un singur loc, dar nici pe fieunde, cum se întâmplă la noi. Avem atâtea centre de putere, încât nici unul nu influenţează bunul mers al societăţii. Doar centrul de putere de lângă el. Dacă ne uităm bine, nu putem găsi o persoană care să poată fi urmată măcar de 51 % din populaţia cu drept de vot. Aceasta se poate naşte, dar în condiţiile în care „privatizarea”, „economia de piaţă”, „clasă de mijloc”, „proprietate” sau „democraţie” nu mai sunt vorbe goale. Fiecare conducător de azi se crede capabil>>>>

Cronica literară

Poet îndrăgostit de spectacolul imagistic, slujbaş pe viaţă al fabricii de metafore, Constantin Preda continuă să trăiască mirajul literaturii, pe care un reprezentant de seamă al generaţiei “şaizeciste” îl numea “bucuria cuvintelor”. Cu toate că unii dintre comentatorii poeziei sale l-au plasat în tabăra “optzeciştilor” (Valeriu Bârgău, Dumitru Micu), din “panoplia” lui Constantin Preda lipsesc directeţea rostirii, biografismul, oralitatea, spiritul ludic, “arme” specifice reprezentanţilor acestei generaţii istorico-literare. Ca viziune poetică, Preda are un câmp de manifestare neotradiţionalist, neoromantic, nicidecum optzecist. Din perspectiva arhitecturii lirice a textelor sale, este mai apropiat de Ioan Alexandru, Gheorghe Tomozei, Mircea Dinescu sau Adrian Păunescu decât de Mircea Cărtărescu, Florin Iaru, Ioan Flora, Gheorghe Iova sau Ion Stratan.

Astfel, enunţuri precum “negura e fiica unui lampagiu îmbătat/ de mirosul zăpezii”, “satul pare un atelaj împins de îngeri”, “ninsoarea nu poate fi decât ecoul unei mirări”, “mirosul de pâine vine/ tiptil ca o dropie învinsă de somn”, scot la iveală un căutător frenetic al stării de graţie poetică, “mai sensibil la poezia patriarhalităţii decât la textualism” (Dumitru Micu). Sunt imagini care amintesc mai mult de proza poetică a unui cunoscut autor “şaizecist”, Fănuş Neagu, supranumit de către un confrate literar (Mircea Micu) “frumosul nebun al marilor metafore”. Întâmplător sau nu, autorul Frumoşilor nebuni… este cel care îl prezenta pe Constantin Preda drept o speranţă a poeziei româneşti, la debutul său publicistic (v. revista “Flacăra”, nr.41, octombrie 1981). Peste câţiva ani (în 1985), acelaşi Fănuş Neagu decreta, în stilu-i caracteristic: “Constantin Preda este, poate, cel mai talentat poet tânăr din România”. Am recurs la acest preambul în vederea semnalării>>>>

SINGUR PRINTRE STEME de Mircea MICU

Am in fata o fotografie portret a lui VASILE VOICULESCU la anii maturitatii. Capul sau cu oval prelung sta usor aplecat spre dreapta, intr-o pozitie contemplativa. Fata incadrata de barba inspicata poarta pecetea unei melancolii adanci, ochii sunt limpezi, linistiti si resemnati. Doua cute usoare pornesc de la baza nasului, ca varfurile unui triunghi, obrazul inca tanar si neridat. Poetul e elegant ca un diplomat de moda veche:costum inchis, cu revere largi, batista alba, ca o frunza de nufar, straluceste in buzunarul de sus si pieptii camasii, imaculate, cu guler lat, releva contrastul unei cravate cu buline. Dedesubtul acestei fotografii-portret, invaluit intr-un aer de nostalgica detasare, mana scriitorului a caligrafiat cu cerneala neagra cinci versuri definitorii:”Nici un nume, nici o vreme…/Chipul nud al nimanui/Sa-si traiasca, printre steme,/Fara insul care geme/ Pura vesnicia lui…”

O strofa simpla si zguduitoare ca un epitaf rezonand resemnari secrete si insingurari distante.Fiindca un insingurat coborat in sine a fost poetul care, in pragul senectutii,isi incoroneaza opera cu nimbul de sau al SONETELOR IMAGINARE. Un insingurat coborat in lumea fantasta a prozelor sale cu un univers unic, vorbind cu lupii padurilor, dialogand cu schimnicii si insteland cerul cu solzi scanteietori de LOSTRITA… Destinul literar interrupt pe nedrept brutal, putea cunoaste impliniri supreme. Dar si asa, cel care ne poarta naucindu-ne in imparatia miraculoasa a scrierilor sale a ramas , biruitor, sa traiasca printre steme si stele in VESNICIE PURA…