SERIE NOUA


~Fănuş Neagu: ,,DROPIA MAGICĂ”

DROPIA MAGICĂ

(fragment din volumul II al romanului „Asfinţit de Europă, răsărit de Asie”

– în lucru)

Când au pătruns în câmpie, pe malul lacului Jigara (mai există un lac Jigara, în Insula Mică a Brăilei, care, pe timpul verii, aproape că dispare schimbându-se într-o mlaştină), se însera şi luna lua când forma unei Biblii din care lipseau paginile trădării lui Iuda, când pe ale unui sipet având capacul acoperit cu o pojghiţă de aur. Aerul se încărca vizibil cu densitate. Departe, pe apele purpurii, înainta o doamnă de abur în mantilă violetă şi cu mănuşi albe. Venea prin amurgul încremenit spre căsuţa veche şi părăsită, cu obloane albastre şi brâne roşii spălăcite. O atmosferă de câmp şi de pădure, o vatră cu sălcii tinere amestecate cu tulpine zvelte de floarea-soarelui.

-Ce casă uitată de Dumnezeu! spuse Ford. Se potriveşte perfect cu tine, unchiule Gange. Tot aşa de plin de taine trebuie să fie şi locul din Tibet unde izvorăşte un fluviu care poartă acelaşi nume ca al tău.

-Stăm pe pragul ascuns al unei vechi biserici, răspunse bătrânul, nu vorbi de fluvii păgâne.

O femeie grasă, cu sânul plin de caise de furat, iar în braţe cu un căţel tot de furat, trecu prin spatele lor, fără o vorbă, şi se opri lângă un grup de patru ciobani care-o aşteptau rezemaţi în bâte, lângă stâna din apropiere. Înapoia lor, o turmă de oi şi de capre bolborosea cu botul în ierburile amestecate cu tufe de cimbru. De pe colina dulce care se ridica la stânga, purtând în spinare rânduri de butuci de vie, coborau în peticul de iarbă din marginea lacului cinci cocori într-o ordine desăvârşită, nemţească.

-Câtă solemnitate pe capul lor! Vin pe vatra vechii biserici să cânte Tatăl nostru?

-Voi, pe mare, în clipe ca astea ce cântaţi?

-Ave Maria, maris stella…Spune-mi, noi suntem martori la ce se vede aici sau visăm? Visăm, nu-i aşa?

-Luna e de vină.

Luna răsărise ca să întrupeze pentru ei doi chipul fericirii, pentru că Nicu Gange anunţă cu glas scăzut:

-Te-am adus ca să vezi Dropia magică.

-De la tata ştiu că Dropia magică se arată numai în cumpăna toamnei.

-Tudor Merişoreanu a fost o singură dată în locul ăsta. În anul când s-a-nsurat, cu Aspazia, dar atunci nu s-a arătat Dropia magică.

-Spus mai pe şleau: în anul când ţi-a răpit logodnica. N-ai putut să-l ierţi niciodată, aşa-i?

-Poveste stinsă, Ford.

-S-a păstrat cicatricea, unchiule.

-Pe cicatrici nu creşte niciodată un fir de păr sau un smoc de floci.

Deodată, în faţa lor se iscă un vârtej de nisip care se înşuruba spre lună şi când locul se limpezi văzură un pâlc de şase cocoşi de dropie mândri, din mijlocul cărora se înălţa Dropia magică. Regina avea trup îngust, ascetic, gât lung ca o sabie, isprăvit într-un cap mic şi vioi, şlefuit de vânturile stepei din Scitia Minor.

-Azi noapte, rosti bătrânul cu glas înfiorat, ea a dormit pe graniţa dintre Bulgaria şi România, a dormit câteva ceasuri în No man’s land, peste zi a străbătut Dobrogea…Se opri, pentru că un mânz prostănac şi costeliv necheză, chemându-şi mama.

-Tăcere! răsună imperativ vocea doamnei cu mantilă violet şi mănuşi albe. Cei cinci cocori de jertfă, v-aţi uitat misiunea?!

Un ţipăt scurt, azvârlit de o pasăre al cărei nume nu-l ştia nimeni, dezlănţui un ropot de bătăi de aripi. Şi imediat, pe clina dulce a movilei cu viţă de vie se rânduiră pe trei flancuri, în pâlcuri bine gândite, stârci de noapte, galbeni şi roşii, dumbrăvenci verzi şi trupeşe, piţigoi albaştri, pescăruşi râzători, fluierari cu picioare roşii, chire de baltă, iar în marginea apelor egrete mari şi mici cu pene albe ca neaua, presuri de stuf şi privighetori de apă.

Dropia magică, de o-nălţime amară şi o supleţe noptatică, întâlnită numai la seminţiile nomade, desfăcu larg aripile şi înaintă cu paşi siguri spre fântâna cu mir răsărită şi ea pe neaşteptate în micul vad al bălţii. O trupă de arici cu ţepii ascuţiţi făcu roată în jurul fântânii, gata să răspundă oricărui atac.

Din surpări de timp, poate din constelaţii răsturnate, se auzi din nou glasul doamnei cu mantilă violet şi mănuşi albe:

-E vremea ca puii de zeu egiptean să se arate.

O privighetoare roşie începu un cântec fermecat în cuibul ei dintre trestii. Întrupaţi parcă din trilurile vrăjite sau răsăriţi din fântâna de mir, puii de zeu egiptean se înfăţişară în poiană: închipuiri de abur şi de lună.

-Cocorii de jertfă, luaţi pergamentul adus din Egipt şi daţi-i-l lui Nicu Gange să-l citească.

Nicu Gange se ridică uşurel şi primi pergamentul. Ford Merişoreanu îl urmărea cu ochi arzători pe bătrânul care se preschimba în califul Harun-al Rashid. Vrăjit de povestea ce se desfăşura în faţa lui, recita în gând:

Lui Riad, şahului persan,

Îi povesteau Şeherezade.

La Brussa, de amar de ani,

Auzi un basm când noaptea cade.

În timpul ăsta, bătrânul citea:

-Noi, Efialte Olympiakos, stareţul mânăstirii Sfânta Ecaterina de pe muntele Sinai, adeverim cu jurământ cele ce urmează: altarul sfintei mânăstiri Ecaterina este aşezat pe rugul pe care Moise l-a văzut arzând dar care nu se mistuie. Acel rug veghează de-a pururi iar rădăcinile lui sunt în Sfântul Altar; ramurile se întind pe zidul din spatele lăcaşului. În arhondaricul sfintei mânăstiri au înnoptat de-a lungul timpului profetul Mahomed şi împăratul Napoleon Împăratul mânca un pui de găină fript la fiecare masă de peste zi. Şi cum la vremea aceea nu mai aveau găini, călugării i-au prăjit împărătului pe viţele uscate adunate din rugul sfânt un alt soi de pasăre, de dulceaţa căreia împăratul mult s-a minunat. I s-a spus Majestăţii-Sale cum că pasărea cu pricina se numeşte dropie şi o poţi afla numai în Scitia Minor şi în Valahia, acolo unde asfinţeşte Europa şi se prefigurează Asia. „Să se numească magică”, a hotărât Împăratul. Drept care noi, Stareţul mânăstirii, Efialte Olympiakos, am scris şi ne-am iscălit.

-Luaţi aminte, toate neamurile de păsări, rosti doamna cu mantilă violet şi mănuşi albe, ca de-acum înainte să nu mai aflăm la nimeni sminteală: singure numai dropiile din Valahia şi Scitia Minor pot da numele de regină şi Dropie magică unei surate de-a lor. Dropiile din Bulgaria să renunţe la gînduri de uzurparea legendei, fiindcă nimeni din neamul lor nu s-a lăsat dat flăcărilor pe Rugul Sfânt. Cocorii de jertfă, făceţi-vă datoria! Nicu Gange, depui înscrisurile în mâinile stareţei sfintei mănăstiri Celic-Dere din Dobrogea.

Rostind acestea, doamna în mantilă violet şi cu mănuşi albe se pierdu spre fundul lacului, sau poate în constelaţiile răsturnate, puii de zeu egiptean se retraseră în fântâna cu mir, ierburile şi lanurile de grâu se umplură de arome puternice. Din toate zările năvăli miros de pelin. Şi, peste el, mirosul îndurerat al ovăzului sălbatic. O crenguţă de negară, rănită cândva de un bob de grindină, căzu c-un pocnet sec. Alta îi luă locul, şovăind, dar nu-şi duse împlinirea până la capăt. Rămase pe drumul ei ireal, asemeni crucilor de pe toată întinderea câmpiei, care lăsau grâul să le lunece pe sub braţele lor de piatră spre alte şiruri de gorgane purtând nume de cai, de oi, de fiare sălbatice şi foarte rar de oameni. Pe una din ele sta scris că fusese ridicată în cinstea sergentului Ion, căzut, probabil, în lupte, cu gândul la lanul lui de grâu.

Bătrânul se întoarse lângă Ford. Cocorii de jertfă (poartă acest nume fiindcă sunt aleşi să apere cu preţul vieţii calea migraţiei rezervată neamului lor care-şi petrece vara în nordul continentului) îşi deschiseră aripile, plini de fală şi se lansară clătinaţi pe adierea vântului. Imediat după ce-i văzu depărtându-se, o boarfă de pasăre de noapte – cucuvea, ciuf de pădure, huhurez mic? – scoase un ţipăt straniu. Potopul de păsări de pe dealul plantat cu viţă de vie se risipi cu mare iuţeală, înfricoşat poate şi de furtuna care mocnea deasupra Dobrogei. Dispăreau stol după stol, pe sub luna care căpătase iarăşi chip de Biblie.

-Unchiule Gange, pretinzi, aşadar, că taică-meu n-a văzut niciodată Dropia magică?

-Taică-tu n-a văzut multe. N-a văzut nici măcar că bobul grâului are proporţiile divinităţii.

Supărat de intonaţia nesuferită a bătrânului, Ford închegă o întrebare rea:

-Atunci cum se face că ţi-a răpit logodnica?

-Pentru că era frumos şi teribil de hazliu. La toate petrecerile unde m-am nimerit să fiu cu ei doi, taică-tu îmi şoptea la ureche: Uită-te, Nicu Gange, plouă peste mine o ploaie minunată: ploaia ochilor care mă vor. Şi era adevărat. Toate muierile îl sorbeau din priviri. Era ca un sfrâncioc. Tu ştii povestea pe care o spune fiecare cinteză în zorii fiecărei zile de vară? Ascult-o! Noi, zice ea, noi, păsările mici, urâm sfrânciocul. Îl urâm chiar mai mult decât pe hultani, şoimi, vulturi. În martie, luna cea mai frumoasă pentru noi, când toate neamurile de păsări intră în nuntă, am vrea să vedem mort întreg neamul lui. Întâmplă-se miracolul împerecherii pe tot pământul, dar nu şi cu sfrânciocii, leprele dracului! Cine-i vede, în aprilie, legănându-se pe nuielele de ploaie de aur, îi socoteşte o minune a lui Dumnezeu. Dar aflaţi de la mine – sunt nişte ticăloşi, oricât de strălucitoare le sunt straiele. Trăiesc în mărăcini, ca toţi nemernicii, şi oamenii sunt încântaţi când le descoperă cuibul. Dar ce ştiu oamenii?! Ştiu ei că acele cuiburi sunt împodobite cu fluturi ucişi în zbor şi cu libelule răpuse cu clonţul în clipa în care fumegau albastru prin ierburi? Sfrânciocul, pe care oamenii îl răsfaţă şi cu numele de berbecuţ roşu, e o pasăre perversă şi lacomă. Mă şi mir cum de mai scoate muguri pomul vieţii când i se cocoaţă pe ramuri asemenea lepădături. El nu vânează, el sfâşie, rupe, beleşte. Îi plac albinele încărcate de polen, dar şi mai mult păsărelele oprite din zbor pentru a se bucura de frumuseţea lui. Bestia nu iartă nimic. Răpune totul. Şi niciodată nu-i ajunge cât înfulecă. Înveşmântat în frânturi de curcubeie, se amestecă printre vrăbii, rândunele, lăstuni şi silvii de tot felul – porumbace, cu capul negru sau cenuşiu – , le ameţeşte cu prietenia lui şi într-o clipă de vifor, pe care şi-o pregăteşte cu multă răbdare şi pricepere, înhaţă în gheare o sărmană făptură pe care-o duce şi-o trage-n ţeapă, pentru ospăţuri viitoare, în mărăcinii unde-şi are cuibul. Desfaceţi vara oricare tufă de mărăcini şi-l veţi găsi bând sânge nevinovat, tolănit sub o umbrelă încheiată numai din aripi de fluture…

Celularul din buzunarul lui Ford Merişoreanu intonă acordurile unei melodii spaniole.

-Lua-l-ar naiba, l-am uitat deschis, se supără el. Da, da, cu plăcere. Ieşim la drum în dreptul troiţei de la balta Jigara de câmp. Într-un sfert de oră suntem acolo…Era Dediţel Mladin, îi explică bătrânului, zice că e trimis de Şerban Necşari, că are ăla o treabă specială cu mine. Ce poa’ să fie, nu-mi trăzneşte prin cap.

-Pe mine, spuse Gange, mă lasaţi la Taverna Orientului, la Berni ovreiul. Îmi arde gâtul după o carafă cu frâncuşă rece.

În jurul lor se înţelenise tăcerea şi mirosea puternic a ierburi şi a stuf tânăr, a câini de stepă şi a catran de oblojit copitele crăpate ale cailor. Un şir de bărci pescăreşti se mistuia în focul arzând al lunii către o noapte de taină. Cea din coada şirului înainta anevoie, parcă târând în siajul ei falca unei stele asfinţite şi o dâră lungă de bobiţe de mărgean. Înainta atât de încet, încât Nicu Gange o simţea ca pe un nod în gât.

-Afurisit să fiu dacă nu l-aş spânzura pe prostul ăla care nu ţine strâns de convoiul de bărci.

-Spânzură-l şi fac eu rost de-o pânză de corabie în care să-l trimitem învelit pe fundul lacului.

O adiere de clopote dinspre Moldova înştiinţa ierburile cu ideea că din clipa aia câmpia şi cerul, grâul, drumurile de lut, arborii tăcuţi şi crucile mărunte moţăind pe vârf de gorgane se unesc cu singurătatea mâhnită.

Fănuş Neagu


Lasă un comentariu so far
Lasă un comentariu



Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s