SERIE NOUA


~ŞTEFAN UNGUREANU – ION MUNTEANU: TIMPUL ÎNTÂLNIRILOR ESENŢIALE

În romanul său „Supuşii regelui de ceară” (Craiova, Editura MJM, 2008), Ion Munteanu ne propune, într-o poetică a geometriilor variabile, o lume a întâlnirilor interculturale esenţiale.

Oamenii pot intra în contact pe coordonatele unor fapte de existenţă definitorii: limba, cultura (tradiţii, obiceiuri, ritmuri, ritualuri, ceremonii), arta, credinţa, iubirea. Ceea ce-i face, în principal, permeabili unii la alţii este contemporaneitatea. Într-un fel, a trăi în acelaşi timp înseamnă a trăi împreună. Regele de ceară este cel care, prin flacăra lui, ne gestionează timpul. El luminează fericirile şi tristeţile. În timp ce măsoară timpul şi lui îi trece timpul. Cu toate acestea, el este însă rege, fiinţele fiindu-i totuşi supuşi. De patru ori apare textualizat regele de ceară: „o lumânare grasă ce închipuia un rege fioros” (p. 12), „într-o seară, regele de ceară a început, din senin, să plângă” (p. 16), „regele de ceară al Lianei” (p. 231), „a rămas (…) o parte din lumânarea ce-l reprezintă pe regele acela trist şi bizar, cufundat în griji pentru poporul său, şi ai cărui nefericiţi supuşi îi suntem noi, cu toţii” (p. 285).

În construcţia romanescă, instanţa narativă prezintă două componente: pe Iuliu Nicola şi oraşul curţilor interioare.

Născut în 1950, într-un sat de pe Valea Amaradiei (p. 219), Iuliu Nicola este al treilea fiu al lui Gheorghe al Dinii şi al Mariei (primii doi, Grigore şi Nicolae, mor mici fiind). Absolvă Facultatea de Filologie din Bucureşti, locuind într-un cămin din Grozăveşti (p. 180). În timpul studiilor trăieşte dezamăgirea unei relaţii cu Anca-Maria. Ajunge întâiul intelectual „dintr-un neam aflat la prima generaţie încălţată în pantofi” (p. 120). Îşi petrece „anii stagiaturii” (p. 147) în Transilvania. Ajunge jurnalist, apoi în „primii ani după Revoluţie” se transferă la un ziar „din Oltenia” (p. 75), poziţie, loc şi timp în care se fixează centrul relatării („unde lucrez şi în prezent”, p. 75). Iuliu Nicola este un oltean într-un oraş transilvan: „orăşelul T.S.” (p. 281). După absolvire se vede, aşadar, repartizat în oraşelul T.S., zonă cu populaţie majoritar maghiară. La şcoală are un coleg, profesor de istorie, Nelu Bălaşa, „venit din sud”, „dintr-un judeţ apropiat” (p. 34) de-al său. Acesta, dintr-un raţionament eronat (în cadrul căruia atribuie greşit semnificaţii unor elemente inactive) îl acuză că l-a pârât la director în legătură cu predarea unei lecţii despre Biblie. În acest context, Bălaşa îi reproşează: „eşti român, nu mă supăram dacă mi-o coceau ungurii” (p. 35). De fapt, Nelu îi este foarte apropiat, se situează printre oamenii cu care Iuliu Nicola „iese în cultură” (p. 37) şi nu-l trădează: cu caracterul lui de altfel nici nu l-ar fi putut trăda.

Dincolo de şcoală este oraşul. Acesta are două chipuri, una aristocrată, de sărbătoare şi o alta austeră, de toate zilele (p. 38). Dispune de două catedrale (una catolică şi alta ortodoxă). De asemenea, are două zone, despărţite printr-un zid: partea medievală şi partea nouă; între acestea este o diferenţă de viaţă: în oraşul nou „viaţa curge după alte canoane, este mai trepidantă” (p. 39). Sunt „două lumi” separate printr-un zid (p. 121). În viaţa culturală a oraşului au prezenţă două ziare: unul românesc şi altul unguresc. Avem de a face cu un „oraş multietnic şi multicultural”, cum îl califică Leonard Antschel (p. 33).

După câţiva ani de profesorat, Iuliu Nicola se transferă, într-un nedatabil iunie, la ziarul „Drum nou”. Imediat după aceea îi moare tatăl, lucru care-l afectează profund. În aceeaşi perioadă trăieşte o poveste de dragoste cu Astrid („înaltă, tânără, atrăgătoare”, p. 121), colega sa de redacţie; o aventură în care primii paşi îi face Astrid (logodită, în acel moment, cu un chirurg, Sorin, lector universitar în Bucureşti). Tânăra „vorbea şi citea în cinci limbi, meritul fiind, deopotrivă, al familiei, al mediului în care crescuse şi al ei înseşi” (p. 124). Avem de a face cu o relaţie de o noapte, după care ziaristul rămâne cu senzaţia de a fi fost „o jucărie” (p. 127). În acele zile de suferinţă, Iuliu are un vis în care primeşte un reproş de la tatăl său: „n-ai ştiut niciodată ce vrei” (p. 133). Pe acest fond, îşi trăieşte gelozia ca pe un fapt social, constatând: „eu şi Astrid nu aveam nimic în comun: veneam din lumi diferite şi orice încercare de a le pune în legătură rămâne forţată, fără rezultat durabil” (p. 144). În situaţia dată, anticarul Leonard Antschel îi ghiceşte că va fi aşteptat de iubiri cu K şi C: Klara, Katalin, Kinga, Carmen, Cristina.

La câteva săptămâni după aceasta, în octombrie („când nu mă vindecasem de Astrid”, p. 42), Iuliu Nicola o cunoaşte pe Kinga: profesoară suplinitoare, studentă la F.F., la română-engleză în Bucureşti: „inabordabilă, frumoasă, severă, absentă”, „era o aristocrată” (p. 42). În preajma sărbătorilor de iarnă vorbesc în câteva rânduri la telefon. Prin februarie, Iuliu Nicola o invită la Balvanyos (oraşul idolilor). Conversaţia de la masa de seară este amplă şi cu un pronunţat caracter intercultural: Iuliu povesteşte o întâmplare, ştiută de la tatăl său, despre Marlena, fiica boierului Coculescu care după schimbarea regimului fusese violentată de ţăranii de pe moşie şi ea „le vorbea în franceză şi îi ruga să aibă milă de ea, să fie mai blânzi, mai omenoşi” (p. 47). Kinga se interesează de ce Iuliu nu scrie literatură. El i se destăinuie că are caiete de versuri scrise în studenţie şi că a simţit chemarea spre cuvânt şi, de aceea, renunţase la învăţământ (p. 48). Seara cu Kinga este una de cunoaştere. Iuliu se descoperă pe sine; el conştientizează: „sunt şi voi rămâne un inadaptat, un om incomod” (p. 49). Kinga îl califica drept „un om ciudat” (p. 52), cu o „filosofie ciudată, filosofia însinguraţilor şi învinşilor” (p. 52). Kinga îi face cunoscut că este căsătorită şi-i povesteşte despre Szylamer, soţul său. Pentru Iuliu, acest lucru constituie o lovitură; el se izolează de discuţie: „habar n-aveam despre ce vorbea fata aceasta străină, de lângă mine” (p. 60), „povestea ei ne îndepărta şi mai mult” (p. 62): „fata aceasta amesteca realitatea cu ficţiunea” (p. 62). Despărţirea de Kinga este de neevitat. Ea este preanunţată de apariţia pe cer a calului Taltoş „ce prevesteşte război” (p. 70). Szylamer soseşte la hotel, Kinga plecând cu el: „este războiul meu cu el”, spune Kinga (p. 71). Iuliu Nicola, după suferinţele produse de Anca-Maria, Astrid şi Kinga, îşi găseşte liniştea căsătorindu-se cu Cristina.

Un personaj remarcabil este Leonard Antschel, negustorul de vinuri devenit, printr-un pact cu sine, anticar. Părinţii săi îşi încercaseră norocul în oraşele moldoveneşti până să ajungă să se aşeze în târgul transilvan. Antschel consideră că până în 1940 trăise prost: „fără să înţeleg rostul existenţei” (p. 224). Atunci el fusese obligat să dea în vileag faţă de hortyşti locul unde se ascundea un evreu. Adevărata gândire, profundă şi unificatoare, apreciază el, „vine în urma unei experienţe limită” (p. 224), căci „omul nu-şi dă seama pe deplin că a fost fericit decât în momentul în care nu mai este” (p. 229). Pornind de la trăirile sale şi de la o afirmaţie a lui Simeon Noul Teolog, că acela ce are gândirea îngrijorată de lucrurile vieţii nu e liber, şi realizând că în calitate de comerciant uitase de credinţa în Dumnezeu, dându-i chipul banului, Antschel se face anticar.

Privit de departe, romanul ne arată o lume de profesori (Iuliu Nicola, Szylamer, Perek, Alexandru Drăgan, Nelu Bălaşa, Kinga ş.a.). Aceştia sunt în majoritate străini de locul unde profesează: Iuliu şi Nelu Bălaşa vin din Oltenia, Perek, după ce înainte nu stătuse nici zece zile la ţară (p. 9), rămâne în comuna C. timp de 37 de ani. Szylamer este, la fel, repartizat în comuna C., înlocuindu-l pe Perek. Antschel este şi el venit în oraş. Starea naturală a eroilor romanului este aceea de a fi străini şi de a-i conştientiza pe ceilalţi ca străini. Sursele comunicării interculturale, aceea care anesteziză faptul de a fi străin, sunt cinci: limba, cultura, iubirea, credinţa, arta. Apropierea are loc, mai întâi, pe calea cunoaşterii unei alte limbi decât cea maternă. Întâlnirea se produce în interiorul culturii. Iubirea capătă şi ea caracter intercultural. Credinţa îi separă şi-i apropie, unii sunt catolici, alţii ortodocşi. Abandonarea credinţei este sancţionată. „Am păcătuit, arată Kinga, nu când mi-am înşelat soţul, ci când m-am închinat unui Dumnezeu pe care, fără să ştii, l-ai adus cu tine aici” (p. 70). Soluţia interculturală o aduce Antschel, care consideră că adevărata credinţă nu este cea care învrăjbeşte oamenii: „Dumnezeu este acolo unde este lăsat să intre” (p. 233). Arta, literatura, naraţiunea este fundamentul de nimeni contestat al interculturalităţii eroilor romanului. Perek şi Antschel nu şi-au spus poveştile nimănui, dar o fac pentru că găsesc nişte companioni capabili să-i creadă şi să-i înţeleagă. În plus, Antschel gândeşte că „povestea aparţine acestei lumi”: „nu aveam dreptul s-o iau cu mine” (p. 253). „Ăl de nu lasă după el nici măcar o poveste înseamnă că n-a trăit” (p. 109), arată un alt personaj. În esenţă, oamenii se apreciază pentru că gândesc la fel: „de-aia vă iubesc eu pe dumneavoastră, pentru că avem opinii comune” (p. 160) îi spune Antschel lui Iuliu Nicola.

Romanul dezvoltă o generică încercare a unor euri diferenţiate de a se integra într-un co-construit „noi”. Un plural de persoana întâi face efortul de a aduce la un loc persoane îndepărtate, sosite în spaţii pe care nu şi-au dorit anume să le locuiască. Din această perspectivă, multe dintre personajele principale trăiesc senzaţia excluderii din teritoriul natal. Recuperarea familiarului „acasă” se realizează prin naraţiuni. Exilul se salvează prin povestiri. Fiecare are povestea lui.

Viaţa de acasă se pune în naraţiune. Întâlnirea oamenilor are loc la nivel de povestire. În fond, se întâlnesc povestirile. Prin intermediul lor intră în contact culturile. În al treilea rând, în roman se intersectează istorii.

Fondul de aderenţă pentru aceste surse de interculturalitate îl reprezintă singurătatea. Eroii intră singuri în contact. Doar astfel conştientizează diferenţele şi îşi consolidează identităţile. Cel ajuns într-un spaţiu nefamiliar, ca străin încearcă să înveţe co-participativ limba locului, habitudinile locale fundamentale, vocabularul-cheie. Acestea aduc în jocul intercultural aşteptările, prejudecăţile şi anticipările sale. Ele îi vin conjunct de la propria cultură şi de la formaţiile profesionale: profesori, jurnalişti, comercianţi. Pe măsură ce se familiarizează cu formele de viaţă şi cu jocurile de limbaj ale locului pe care şi le apropriază proactiv pe cât îi stă în puteri, ei îşi corectează aşteptările şi ipotezele de abordare. Îşi dau seama că ceea ce li se păruse la început insignifiant, potrivit cu modul lor de a gândi şi de a percepe, poate să intre în fericirea pe care o asigură funcţionarea normală a mecanismului social local. Învăţarea culturii străine seamănă cu felul în care se dobândeşte, la origine, comprehensiunea propriei limbi şi a limbajului propriei meserii. Totul se întâmpla gradual şi pragmatic, acţional, nicidecum după modelul unei reconstrucţii logice pe bază de fişe de observaţie. Străinul trebuie să-şi strunească dorinţa imediată de claritate, impulsul de a se impregna rapid de ideile principale prin demersuri logice obişnuite. Conţinutul conceptelor de abordare a culturii străine îşi caută acoperire în realităţile locale lacunare.

Eroii se străduiesc să se iniţieze în cultura celor pe care-i iubesc, a celor alături de care trăiesc. Primul impuls este către o iniţiere livrescă. Adevăratele porţi de intrare în formele de viaţă ale locurilor sunt de ordin estetic şi erotic.

Adaptarea şi asimilarea încep cu deprinderea modului local de a trăi. Învaţă să vorbească precum oamenii între care au ajuns, să gândească în conceptele lor, să simtă după valorile lor. Eroii trăiesc experienţele în mod critic, interpretativ, în categoriile şi valorile propriei culturi şi în limbajul ansamblului de cunoştinţe al profesiei lor. Cu alte cuvinte, în parte traduc dintr-o cultură într-alta.

Avem cultura satului oltenesc, cultura oraşului secuiesc şi cultura boierimii româneşti tradiţionale. Contactul cu noi culturi declanşează în eroi şi relaţia lor cu propriile tradiţii o anumită tensiune între familiaritate şi alteritate, între obiectualitatea vizată existenţial şi apartenenţa intimă. Ceea ce este ciudat este apropriat, prin traducere internă ca străin; asta înseamnă însă că el nu este lăsat neatins. Are loc o apropriere progresivă şi tensionată a orizonturilor, primă condiţie a oricărei comprehensiuni. Ceva străin devine propriu, ceea ce este familiar capătă o nouă configuraţie. Ascultătorul povestirilor şi cel ce face experienţa estetică ori erotică a lumii altor oameni face eforturi, mai întâi, pentru a se situa în direcţia lucrului spus (adică în sensul lui) şi a se înţelege pe sine în cadrul obiceiurilor, tradiţiilor şi trăirilor specific intime ale celuilalt. În acest spaţiu al întâlnirii eului cu alteritatea, eroii se descifrează conştient pe ei înşişi.

Două mize se desprind: a trăi cu celălalt şi a gândi cu celălalt. Universul trăirii şi universul scolastic se intersectează.

Eroii intelectuali (în special, Iuliu Nicola, Perek, Szylamer) au ca mediu identitar mediul scolastic, în sens tipologic: skhole ca răgaz, ca timp liber, ca spaţiu al desprinderii de urgenţele şi presiunile practice ale vieţii în favoarea unor jocuri secunde – artistice, estetice, ficţionale. Acestea suspendă presupoziţiile simţului comun, opinia comună şi impun o adeziune livrescă la un ansamblu nou de presupoziţii. Intrând în jocurile secunde, se descoperă noi sensuri, noi semnificaţii urgente necunoscute şi de neînţeles. Primul şoc al contactului cu alo-culturalul, cu cultura celuilalt se manifestă ca neînţelegere; partea periferică a noii culturi apare ca de neînţeles.

Participanţii la jocul estetic al ficţiunii sau la jocul erotic sunt, totodată, participanţi la o illusio pe care acestea o produc şi o reproduc; ei iau în serios ca pe o chestiune de viaţă şi de moarte faptele rezultate din mecanismul şi din logica jocului.

Conversaţiile se desfăşoară în plină illusio. Numai eroii aleşi reuşesc uneori să dezamorseze inerţiile cultural-ficţionale. „Marea greşeală a oamenilor, asertează Perek, stă în faptul că trăiesc din amintiri şi iluzii”(p. 271).

Pentru a rămâne în linia culturii locale, eroul trebuie să accepte raţiunea analogică impusă de aceasta: raţiunea miturilor, ritmurilor, obiceiurilor şi tradiţiilor. Prin raţiunea analogică are loc deschiderea la cealaltă componentă fundamentală a ceea ce înseamnă a face experienţa altei culturi. La graniţa dintre cultura lor şi a altora este fixat limbajul cu limitele lui wittgensteiniene.

Dincolo de proteicele conotaţii, în final se instaureză o poetică a întâlnirii autorului cu personajele sale. Prinse de poveştile proprii în maşinaţiunile care le fac să nu ma diferenţieze realitatea de ficţiune, personajele îl atrag în acest joc şi pe autorul textualizat. Deşi iluzia este că autorul îşi creează personajele, realitatea ce se impune este că personajele îşi plăsmuiesc autorul care să le merite.

Trei sunt aspectele ce fac, în principal, valoarea romanului şi plăcerea lecturii: o rară şi echilibrată experienţă a interculturalităţii, o îndelung cugetată putere de a oferi gânduri despre un mod înţelept de a trăi şi senzaţia că prezentul este îndeajuns pentru prezent, căci doar gândirea de după noi rămâne.

ŞTEFAN UNGUREANU

Anunțuri

Lasă un comentariu so far
Lasă un comentariu



Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s