SERIE NOUA


~George Păunescu: ,,M-am născut pe mare”

M-am născut pe mare

Mihai Tatulici: Să luăm cu începutul. Oamenilor le plac amintirile din copilăria celor puternici. Creează impresia că cei mari au fost odată… mici.

George Păunescu: În biografia mea scrie că m-am născut la Bazargic, în 1938, pe 19 mai.

M.T.: In actuala Bulgarie…

G.P.: Atunci era Romania. Este pământ românesc.

M.T.: Ce căutau părinţii pe acolo?

G.P.: Tatăl meu era directorul Institutului Pedagogic care pregătea învăţători de limba română pentru cele două judeţe – Caliacra şi Silistra, pe care România le avea în sudul Dobrogei. De loc, tata era din Godineşti, mama din Roşia de Jiu. Mama provenea din familia Stroeştilor, o veche familie de militari, moşieri cu mari întinderi de pământ, pînă la 1877. După aceea au mai pierdut mereu câte ceva, datorită diferitelor reforme, până n-a mai rămas nimic.

M.T.: Născut, deci, departe de Jiu.

G.P.: Chiar şi departe de ţărm. Părinţii erau într-o croazieră pe mare şi, cine ştie cum, m-am născut la şapte luni.

M.T.: O fi fost vreo furtună pe mare?

G.P.: Nu am de unde să ştiu. Cert este că… m-am născut pe mare.

M.T.: Ciudat. Un om cu picioarele pe pământ se naşte… pe mare.

De la A.S.E., la Universitatea Tehnoimport

G.P.: În 1940, părinţii vin în judeţul Romanaţi.

M.T.: Liceul îl faceţi, bănuiesc, la Caracal.

G.P.: Exact. La „Ioniţă Asan”, aşa-i zice şi astăzi.

M.T.: De la cine aţi deprins experienţa comercială, economică?

G.P.: De la mama mea. Vremurile erau tulburi, banii aveau valori relative, ca şi astăzi, şi mergeam în piaţă cu ea şi o auzeam cum comentează: „Ieri cu o sută luam 5 kg de mălai, astăzi nu îmi ajun nici pentru o cutie de chibrituri.” Şi o întrebam, aveam 8 ani, de ce e aşa. Şi îmi explica. Era o femeie cultivată.

M.T.: Să înţeleg că de la ea aţi început să învăţaţi valoarea banilor?

G.P.: Ea mi-a spus, prima, un adevăr pe care îl ţin la mare preţ şi astăzi: „Banii nu sunt greu de înţeles, dar foarte uşor de stăpânit, dacă nu eşti dominat de ei”. Cu aceste idei am intrat la facultate, la A.S.E., la Economic Generală.

M.T.: Băinuiesc că, pe vremea aceea, la facultate nu se învăţa economia de piaţă.

G.P.: Evident. Dar în 1962 am putut să-mi fac lucrarea de diplomă cu o temă extrem de interesantă: „Export de capital nord-american în Europa Occidentală”. Începuse o discretă deschidere. Atunci am putut să-mi lansez o primă teorie, la care ţin şi astăzi. Ca „plan Marshall” a reuşit în Europa nu numai pentru că era justificat politic, ci, mai ales, pentru că aici era o piaţă educată. O piaţă care putea să utilizeze sau să consume produsele americane. Şi aşa am demonstrat ceea ce ulterior s-a confirmat în Africa şi America de Sud, acolo unde importante programe de investiţii n-au reuşit: nu erau pieţe pregătite, nu era educaţie. M-a preocupat problema şi, într-un fel, cu ea am ajuns şi la teza de doctorat.

M.T.: Care era esenţa tezei?

G.P.: Un punct de vedere destul de… critic, pentru vremurile acelea. Cum probabil vă mai amintiţi, în anii ’70, Romania a fost prezentă pe piaţa internaţională prin câteva repere economice importante. Eram, de exemplu, pe locul 4 în lume în producţia de tractoare. Prin anii ’80, intrasem deja în criză, din cauza gestiunii economice a valorii. Sistemul supercentralizat nu se mai putea adapta la gestiunea flexibilă a pieţei. Noi vorbim astăzi de economia americană, despre maximum de tehnologie în gestiunea economică, dar câţi înţeleg despre ce este vorba? La noi nu se înţelege că decizia economică nu trebuie confundată cu gestiunea economică şi nici cu administraţia economică. Sunt noţiuni precise, diferite, pe care mulţi dintre oamenii noştri le confundă.

M.T.: Bine, dar dvs. unde le-aţi învăţat? Bănuiesc că în nici un caz în acele timpuri la A.S.E.

G.P.: Nu. La A.S.E. am învăţat o serie de noţiuni teoretice şi o oarecare sitematizare a cunoştinţelor. Meseria mea a început la Tehnoimport, după terminarea facultăţii.

M.T.: Aţi fost angajat ca economist?

G.P.: Da, dar am lucrat, iniţial, ca merceolog. Am intrat, de la început, în serviciul 14, condus de un oarecare domn Tudor. Era un om foarte meticulos. Şi întreprinderea era excelent organizată. Asta a fost adevărata mea universitate.

M.T.: Ceva „profesori”, mai ţineţi minte?

G.P.: Cum să nu. Unul alături de care am început. Se numea Iuliu Zaha, avea 65 de ani când am intrat eu la Tehnoimport. Omul avea doar 4 clase, dar se ocupase 16 ani de toate operaţiunile de import-export ale societăţii „Astra” (româno-americană) la care lucrase. De la el am învăţat meseria.

M.T.: Avea metodă? Vorbesc de acest Zaha…

G.P.: Era pedaog, ce să mai vorbim! Mi-a dat, mai întâi, să citesc toate procesele comerciale. Avea o întreagă bibliotecă. Aşa m-am dus, din aproape în aproape, spre conceptul de negociere. În fiecare dimineaţă, venea cu autobuzul la serviciu, îl aşteptam şi mergeam cu el de braţ până la Tehnoimport. Şi după-amiaza îl duceam la, maşină. Avea un băiat, la Politehnică pe care eu îl meditam. Sâmbăta şi duminica mă invitau la masă, la ei acasă. Aşa am învăţat meseria de la el.

Piaţa este ca o fată mare

M.T.: Cum aţi ajuns în comerţul exterior?

G.P.: O dată cu decizia lui Ceauşescu de a dezvolta industria constructoare de maşini. Ne trebuiau cooperări. Şi, după accea, după ce am început să producem, ne trebuiau pieţe de desfacere…

M.T.: Ştiţi folclorul care circulă pe această temă: toţi cei care au lucrat în comerţul exterior au colaborat cu Securitatea sau au fost, pur şi simplu, ofiţeri cu acte în regulă.

G.P.: Lumea poate să vorbească mult şi bine. N-am lucrat ca ofiţer în comerţul exterior de altfel, nu eram singurul în această situaţie. Erau mulţi oameni foarte competenţi, profeionişti. Şi-apoi, mi-aduc aminte, după fuga lui Pacepa, au fost retraşi toţi cei care lucrau sub acoperire.

(continuare in pagina 24)

Nu mai aveau încredere în nimeni dintre cei ce aveau paşaport diplomatic. Eu am rămas mult timp singur la agenţia economică de la Milano, fără să am acces la „Sala specială” (unde cine ştie ce documente secrete erau?). E uşor de commentat acum şi greu de imaginat cât de cârpite erau lucrurile atunci. Cert este că aveam nevoie de profesionişti, şi asta s-a văzut în numeroase situaţii iar eu puneam osul şi trăgeam. Nu-mi pasă ce se spune astăzi. Eu am făcut contracte importante de cooperare sau comerţ pentru România.

M.T.: Cât adevăr este în povestea cu tractoarele? Şi încă ceva, ştiţi bine italiana?

G.P.: Mă descurc în trei dialecte italiene, dar nu asta este problema. Mulţi vorbesc engleza şi puţini ştiu ce au de făcut.

M.T.: Un exemplu concret, vă rog. Cel la care m-am referit e real?

G.P.: A fost cam aşa. O delegaţie a MICM a eşuat în negocieriie cu FIAT, la Torino. Când am ajuns eu acolo, delegaţia tocmai primise papucii. Şi am luat-o încet, i-am explicat italianului cât poate pierde dacă sperie o fată mare. I-am zis: ţi-aduci aminte prima dată când ai alergat după o fată, cum ai mângâiat-o, cum ai sărutat-o, cum s-a speriat fata şi a luat-o la fugă, cum ai rugat-o zile întregi să te ierte, că n-ai vrut faci nimic rău? Adu-ţi amine de perioada cea mai pură din viaţa unui băiat şi a unei fete. Asta este piaţa unei ţări. Este ca o fată mare. Trebuie să-i faci curte, să o cucereşti, fără să se supere pe tine, fără s-o sperii. Asa am reuşit să realizăm colaborarea între FIAT şi Tractorul şi să facem o fabrică în Pakistan. Aşa am reuşit să vindem 47.000 de tractoare în afară, în doi ani. Export 3.000 de tractoare anual în SUA. În SUA, nu în altă ţară. România avea atunci capacitatea de a produce pentru un anumit tip de piaţă. Piaţa nu cere numai sofisticări. E loc în ea şi pentru calitate medie.

M.T.: Cum aţi ajuns în Ministerul Comerţului Exterior?

G.P.: Când Ceauşescu a început să restrângă activităţile, să facă economii, i-a venit ideea să pună la Comerţul Exterior numai tipi cu experienţă. Aşa m-au adus pe mine de la Braşov şi m-au pus directorul secţiei de import-export şi apoi valutar. Începuse nebunia cu lichidarea datoriilor externe ale României.

M.T.: Cum vi s-a părut politica asta?

G.P.: O nenorocire. O greşeală. Am încercat să salvăm ce se mai putea, în martie 1988, prin Ştefan Andrei. Acesta s-a dus sus de tot cu propunerea (făcută de mine) să lansăm o licitaţie mondială, pentru că România nu avea nici o datorie externă. S-a opus. De aici s-a dat totul peste cap. Dacă Ceauşescu accepta, România nu era distrusă. Era în picioare, din punct de vedere economic. Şi astăzi cred că e mai bine să fii dator, să ai credite, decât să nu fii dator şi să te lichideze pentru că nimeni nu are nici o obligaţie faţă de tine. Sau tu faţă de el. Imaginaţi-vă ce ar fi însemnat ca în România să se deruleze programe externe – să zicem americane – de vreo douăzeci de miliarde de dolari; cine ar mai fi îndrăzit să facă praf Romania din punct de vedere economic? Eşti dator, eşti legat de ei, eşti salvat.

M.T.: Mda, cred că aveţi dreptate. Însă, din ce îmi spuneţi, rezultă multe legături cu cercurile puterii de atunci…

G.P.: L-am cunoscut pe Ceauşescu. Făcea administraţie incredibil de legal constituită. El nu zicea, când lua o deczie: „Şi ce dacă decretul ăla nu ne lasă…” Se făcea o propunere, trecea prin tot felul de comitete şi comisii şi se modifica decretul. Abia după aceea aflam hotărârea. E drept, sub Ceauşescu nu mişca nimeni. Cel care mişca era terminat. Dar s-a întâmplat, de multe ori, să vină cu ideea lui şi să plece cu a altora. Când o fi să facem judecata cea dreaptă, trebuie să vedem exact care erau vinile lui care ale altora. Că erau cam mulţi de acord cu el.

M.T.: Cât de strânse erau legăturile familiei dv. cu familia Ceauşescu?

G.P.: Cât se putea de puţin strânse. Fratele meu, Viorel, îl cunoştea pe Nicu Ceauşescu, îl servise la bar la el, cine nu-l servea?! Nicu a avut o atitudine corectă faţă de Viorel şi faţă de noi. Eu l-am cunoscut în 1981, în Italia, prima dată. S-a comportat corect, fără nici o extravaganţă. După aceea, au intervenit nişte chestii. Cei din preajma lui se luptau pentru o mai mare influenţă pe părinţi. De aici, necazurile. Viorel a rămas, din cauza asta fără serviciu de vreo trei ori. I s-a închis barul, de fiecare dată fără explicaţii. Cui să i le fi cerut? După 1990, multă lume s-a luat de fraţii Păunescu, că ar fî beneficiat de ajutorul familiei Ceauşescu. N-am beneficiat de nimic, d-le Tatulici. Poate de ceva respect, căci pe mine m-a respectat Ceauşescu. Am fost la numeroase şedinţe, analize, a respectat punctul meu de vedere de profesionist. Apropo de aceasta, dacă în martie 1988 l-ar fi ascultat pe Ştefan Andrei, am fi salvat economia României. Păcat mare! Tot oamenii de rând suferă acum.

Într-adevăr, am speculat

nepriceperea guvernanţilor

M.T.: Nu păreţi – şi cred că nici nu sunteţi – un sentimental…

G.P.: Cred că sunt un om normal. Şi, ca om de afaceri, nu mă interesează ideologia, politica. Şi nici organizaţiile politice. Mă interesează succesul, reuşita în economie.

M.T.: Să înţeleg că domnii ăştia, politicienii, vă nemulţumesc?

G.P.: Domnule Tatulici, degeaba fac eu fabrici, degeaba produc, dacă populaţia nu are putere de cumpărare! Politica asta fiscală este o aberaţie, la fel ca şi macrostabilitatea, dacă nu avem putere de cumpărare. Avem un leu şi nu avem ce face cu el. Valoarea lui e zero. Muncitorul român trebuie să fie egal la câştig cu cel italian sau cu cel spaniol, atunci înseamnă că a ajuns egal cu ceilalţi şi la muncă. Trebuie să terminăm cu teoria că producem pentru export. Întâi trebuie produs pentru intern şi internul să aibă putere de cumpărare. Cum vrem să vină companiile străine dacă românul nu are cu ce cumpara? Sau, dacă vreţi mai altfel spus, dacă nu există o piaţă internă românească pentru a-l tenta. Am fost etichetat că sunt cu puterea. Eu nu sunt cu nimeni. Sau sunt cu toată lumea. Acum sunt taxat de unii ca un capitalist feroce, care suge sângele poporului. Văd ca le-a prins bine ce i-au învăţat la învăţământul de partid! Puterea nu şi-o pot dori decât nişte oameni care nu au competenţă în alte domenii sau care, pur şi simplu, nu doresc decât asta. Aici e vorba de responsabilitate. Eu mi-am asumat-o.

M.T.: Şi cum râmâne cu nepriceperea guvernanţilor?

G.P.: Să vă spun care e realitatea. Primul guvern de după revoluţie a venit şi a spus: distrugem comunismul, distrugem instituţiile sale. Comunismul se distrugea distrugându-i politica şi reziduurile ideologice. Dar ei au menţinut mentalitatea comunistă şi au distrus structurile economice.

M.T.: Se poate mai concret?

G.P.: Se poate, de ce nu? Aşa am făcut cu GCP (General Consulting and Procurement) în 1990. Am exploatat aceste deficienţe – distrugerea structurilor de care am vorbit şi inexistenţa unor alt fel de structuri, care să favorizeze economia de piaţă – această lipsă de cunoaştere. Am făcut, dacă vreţi, la micro, CSP, MAGI, desfiinţate de ei. Cineva sau ceva trebuia să coordoneze, să planifice şi să procure materiile prime, materialele. M-am dus şi le-am spus celor cu care lucrasem 30 de ani: domnilor, dumneavoastră ma cunoaşteţi demult, pe credit, voi plăti la termen. Aşa am creat o disponibilitate, în timp limitat, şi am folosit-o. Legislaţia bancară nu-i nici ea completă; aşa am făcut administraţie de bancă de investiţii, prin conturi bancare. N-am făcut nimic ilegal. Asta-i ce am exploatat cu din incapacitatea guvernanţilor de a înţelege nişte lucruri şi de a lua nişte decizii. Să vă spun ceva: cea mai puternică lovitură data guvernului Român a fost decizia lui Adrian Severin de a recentraliza valuta de la întreprinderi. Eu nu zic că este prost san incapabil, o fi inteligent, capabil, dar nu în sfera asta. Despre astfel de incompetenţă am vorbit. Despre incompetenţă în gestionarea economică. Pe aceste realitaţi s-a alcătuit cifra mea de afaceri de astăzi (900 de milioane de dolari), firmele mele, munca mea. Sunt mulţmit că dintr-o şandrama, noi am făcut un hotel de lux (Lido), că avem peste 70.000 de oameni care muncesc alături de noi, că am creat structuri ce favorizează comerţul, turismul şi activitatea productivă, unde muncesc, aşa cum arătam, zeci de mii de oameni. Locurile de muncă înfiinţate sunt, dacă vreţi, contribuţia mea, a noastră, la realizarea a ceea ce este denumit protecţie socială.

M.T.: Cine va moşteni toate averile acestea?

G.P.: Numai 30% va ramâne familiei noastre: suntem trei fraţi si o soră, plus copiii, nepoţii. Restul va ajunge, cum e şi normal, capital public. Cu cât eşti mai util oamenilor, cu atât mai repede ei vin către tine. Sper să le fiu tuturor folositor. Fac afaceri de 37 de ani şi ar fi păcat ca această experienţă să nu fie folositoare oamenilor din jur, celor care muncesc alături de noi, acum, ca şi celor care, sper, ni se vor alătura, ţării noastre, în general. Mi-aş permite să spun că acest lucru este valabil şi pentru mulţi alţi specialişti la fel de buni ca şi mine. Sunt mulţi în România.

M.T.: Există o condiţie esenţială pentru ca să reuşiţi?

G.P.: Da. Este aceea pe care am mai pomenit-o: trebuie să înceapă să câştige bine o masă de oameni tot mai mare. Dacă reuşim acest lucru suntem pe calea cea bună. Dacă-i facem mari pe cei vreo 10-12 milioane de români, care sunt în putere de muncă, noi toţi suntem excepţionali! În sensul că funcţionează ceea ce am construit. Altfel nu funcţionează nimic! Convingerea mea este că orice om de afaceri din România trebuie să se preocupe, ca puterea de cumpărare a românilor să crească tot mai mult. Altfel, totul e un balon de săpun, care se poate sparge la cea mai mică adiere de vânt.

Interviu realizat de Mihai TATULICI


Lasă un comentariu so far
Lasă un comentariu



Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s