=====================
Revista Haiku a organizat a treia ediţie (2007) a concursului anual de poeme haiku, fiind, totodată, prima cu participare internaţională. Competiţia s-a desfăşurat pe trei secţiuni: română, engleză şi franceză. În numărul 37/2007 se prezintă rezultatele.
S-au primit 778 poeme de la 168 autori: 318 semnate de 63 români şi 460 scrise de 105 străini. O privire de ansamblu asupra „podiumului” poeziilor distinse cu premii şi menţiuni, îmi permite să fac două constatări. Prima: la niciuna din secţiuni juriul nu a avut de unde să aleagă numai compuneri care să respecte măcar regulile minime, de bază ale haiku-ului. A doua: participarea mai numeroasă a confraţilor de peste hotare şi implicit numărul mai mare de poeme ale acestora, nu s-au repercutat în reuşite pe măsură.
Să mă explic. La secţiunea română, tristihul care a primit premiul III, frumos ca poezie de tip european, nu întruneşte condiţiile cerute de haiku: este o meditaţie pe tema dragostei. El nu trebuia reţinut nici pentru menţiune. La secţiunea engleză, în poemul distins cu premiul II, luat ca haiku, autorul personifică, altfel el este senryu iar cele cărora li s-au decernat premiul III şi menţiuni nu au kigo. La secţiunea franceză, poezia care a obţinut menţiunea-ntâia conţine o personificare.
La Congresul de haiku al Societăţii de Haiku din Constanţa, 1-5 iunie 2007, când eu încă nu luasem cunoştinţă de rezultatele concursului, într-una din cele două intervenţii am afirmat: „autorii din alte ţări nu sunt nici mai buni, nici mai puţin buni decât ai noştri din România”. Iată că, modul în care s-au prezentat poeţii de peste hotarele ţării noastre, mă duce la concluzia că am fost mult prea elegant în afirmaţia făcută.
În textul din revistă ce prefaţează aceste rezultate, într-o euforie fără margini se trag următoarele concluzii: „După departajarea premianţilor, (sic!) juriul…consideră că majoritatea poemelor trimise au prezentat calităţile de bază, reprezentative, ale poemului haiku. Ele se pot constitui în repere importante ale mişcării haiku internaţionale ce trebuie făcute cunoscute pe plan intern şi internaţional”. În condiţiile în care noianul de compuneri trimise nu a permis să se acopere toată plaja de premii şi menţiuni cu poeme bune şi după câteva fraze ambigue ori fără fond, juriul, prin aceste aprecieri exagerat laudative, sperând că poate salva câte ceva, reuşeşte să ne servească, fără echivoc, un exemplu de escamotare a adevărului. Este o gravă concesie făcută producţiilor de valoare discutabilă, determinând, în consecinţă, accentuarea impresiei proaste a scriitorilor şi criticilor literari despre poezia de sorginte niponă, nu numai de la noi ci şi din alte ţări. În spatele acestor concesii nu stau nicidecum politeţurile. De ce românii, membrii ai juriilor, să nu profite de şansa ce li se oferă? Sunt îngăduitori cu poemele participanţilor întrucât la rându-le şi ei vor trimite asemenea poezii pentru concursurile la care, cine ştie, unii dintre cei mai înainte pomeniţi vor îndeplini aceeaşi sarcină.
Închei consideraţiile pe marginea rezultatelor concursului semnalând trei erori cuprinse în chiar primul paragraf şi începutul celui de-al doilea (în total şase rânduri) ale textului din revistă. Citez: „Colectivul de redacţie al revistei…Haiku a Societăţii Române de Haiku din Bucureşti, a organizat a treia ediţie a concursului anual de poeme haiku, ediţia (sic!) 2007, cu participare internaţională… La această ediţie numărul participanţilor la concurs a fost mult mai mare faţă de ediţiile anterioare…”. Revista Haiku nu a fost şi nu este a Societăţii Române de Haiku. Ea era proprietatea privată a defunctului Florin Vasiliu. Concursurile anterioare au fost organizate limitat la spaţiul naţional şi numai actuala ediţie a fost una cu participare internaţională. În sfârşit, se „compară” două situaţii necomparabile – numărul de participanţi la concursurile naţionale din anii trecuţi cu al celor de la ediţia 2007 de anvergură internaţională.
Convins, cum s-a văzut, că majoritatea poemelor trimise pentru confruntare, sunt modele de urmat de către poeţii de aici şi de aiurea, Valentin Nicoliţov, secretarul general de redacţie al revistei Haiku, ne aduce în atenţie o carte pe a cărei copertă, frumoasă, de altfel, stă scris: „Greieri şi crizanteme Haiku Antologie internaţională”. Cititorul familiarizat cât de cât cu poezia de sorginte japoneză şi ştiind ce e aceea o antologie, zărind-o în grabă într-o vitrină, pe o masă la o manifestare literară et cetera, o cumpără şi după ce ajunge acasă, răsfoind-o, constată cu amărăciune că a fost păcălit. De ce? Pentru a răspunde la întrebare să apelăm la Dicţionarul Explicativ al Limbii Române-DEX: „Antologie… Culegere de lucrări reprezentative, alese dintr-unul sau din mai mulţi autori, dintr-una sau din mai multe opere;…”. Reprezentativitate, arătăm noi, care se capătă în timp, de multe ori îndelungat. Este superfluu să insistăm pentru a demonstra că aceste poezii nu sunt reprezentative spre a face parte dintr-o antologie, deoarece ele trebuie să fie inedite, aşa cum cere comunicatul concursului.
Cazul nu este singular. Pe piaţa românească se găsesc multe cărţi ce poartă titlul de antologie dar care, prin conţinut, sunt, dacă mă pot exprima astfel, deturnări de la sensul consacrat termenului în discuţie. Ne-am obişnuit demult cu practica unor edituri de a da sfoară-n ţară că fac o „antologie” contra unei anumite sume de bani per pagină, fiind notoriu faptul că la acestea se urmăreşte numai profitul, actul de cultură situându-se în plan secund. Amatori sunt destui, mai ales din rândul acelora care nu prea găsesc unde să-şi „plaseze marfa”. şi cum editorul nu respinge nimic din ceea ce i se trimite, pentru că de…, oamenii au plătit, calitatea pretinselor antologii este şi îndoielnică.
Revenind la cartea pe care Valentin Nicoliţov ne-o recomandă cu atâta fervoare, dar şi cu o mare uşurinţă în formularea de epitete elogioase (vezi „eveniment poetic” din penultima frază a Cuvântului înainte), ea este mai degrabă un fel de Caiet de concurs. La alte concursuri internaţionale, caietele elaborate nu sunt puse în vânzare, spre deosebire de volumul cu pricina pe care Valentin Nicoliţov ne invită să-l cumpărăm. Totodată arătăm că, reluând schema folosită în textul din revistă, el, mai întâi, cade pradă freneziei şi uzează în exces de unele din aşa-numitele vorbe mari, abstracte de genul (cităm aici şi în continuare din pag. 7) „producţie enormă de poeme haiku în întreaga lume”, „imensa producţie mondială”, „evoluţie considerabilă” a acestei specii de poezie. Pentru ca repede să anihileze efectul pur propagandistic al acestor vorbe, informându-ne că realitatea arată o altă stare de fapt: „Noi am analizat multe poeme interesante, majoritatea dintre ele mai degrabă de formă scurtă, (?) pasteluri, şi mai puţin haiku-uri veritabile tradiţionale sau moderne. Există la multă lume (sic!) tendinţa de a asimila orice poezie scurtă în trei versuri de 17 silabe cu un haiku”. În acord cu sensul acestei ultime propoziţii adaug: în România multe poeme se abat de la restricţiile proprii haiku-ului, altele sunt non – haiku-uri şi chiar simple însăilări ale unora care, cunosc ori nu „cu ce se mănâncă”, au fost cuprinşi de febra haiku-ului. şi că de 17 ani se vehiculează aceeaşi cifră de cca. 200 de persoane din România ce se exersează în această poezie, cifră „fabricată” şi lansată la câţiva ani după 1989 de Florin Vasiliu dar neverificată fiindcă nu există o evidenţă. Iar la Slobozia demult nu se mai desfăşoară activităţile menţionate în prima frază a Cuvântului înainte. Aceste precizări contrazic exprimarea cu atâta fermitate, în a doua frază, a ideii conform căreia „practicarea haiku-ului în România a devenit foarte activă”. Ne bucurăm de succesele notabile obţinute de o parte din colegii noştri şi ne mândrim cu aceia care au dobândit, în decursul anilor, premii în ţară şi peste hotare. Dar nu putem să nu atragem atenţia că e prea mare numărul acelora ce nu vor să se documenteze înainte de a scrie şi îngroaşe cantitatea de submediocritate. Pentru că, aşa cum am spus şi la Constanţa, „… poezia niponă, şi mai ales haiku-ul, nu se pot înţelege şi cu atât mai puţin scrie fără însuşirea esteticii lor”. Bine că, după propoziţia cu găselniţă „Pentru mare parte dintre cititorii de haiku el nu este decât un gadget literar?”, asupra căreia nu mă pot pronunţa deoarece este neclară (în limba engleză expresia gadget are, de regulă, conotaţii pozitive), exaltarea lui Valentin Nicoliţov scade şi mai mult lăsând totul pe seama întâmplării: „…este posibil să găsim, în imensa producţie mondială, poeme haiku veritabile…” Ceea ce, spre regretul tuturor, inclusiv al meu, nu s-a materializat în cadrul concursului. La secţiunea engleză, cu o pondere a compunerilor primite de 38% în totalul general de 778, calitatea poemelor premiate „…e sublimă,…, dar lipseşte” aproape „cu desăvârşire” (I.L.Caragiale). Şi-atunci…, cui folosesc frazele şi sintagmele bombastice amintite mai sus, care îmi aduc în memorie o practică, devenită contagioasă cândva la noi, a prezentării tendenţios false a realităţilor, mentalitate exprimată printr-o limbă căreia i s-a spus de lemn?
Pentru că mi se dă prilejul, atrag atenţia asupra utilizării eronate a unor termeni. Este vorba de cezură, ca semn pentru notarea kireji-ului, vocabulă prezentă obsedant atât în carte cât şi în revistă (şi nu numai în acest număr al ei). Recurgem şi de data aceasta la DEX care o defineşte astfel: „Pauză ritmică înăuntrul unui vers, care împarte versul în părţi de obicei egale şemistihuriţ, pentru a uşura recitarea şi a susţine cadenţa”. Alţii apelează, tot greşit, la cratimă. Potrivit aceluiaşi DEX, ea este un „Semn grafic ş-ţ folosit pentru a lega două sau mai multe cuvinte care se pronunţă împreună, pentru a despărţi cuvintele în silabe etc; liniuţă de unire”.
Nu pot trece cu vederea ceea ce ni se anunţă pe coperta a patra a cărţii şi anume că „Titlul antologiei (frumos şi el) şi-a găsit ecoul în aceste poeme haiku”. şi se reproduc, în continuare, două haiku-uri distinse cu premiul I: al românului Eduard ţară care are ca pretext greierul şi al japonezei Shinya Ogata ce marchează kigo-ul prin crizantemă. Cu alte cuvinte, la strigarea de către Valentin Nicoliţov a denumirii titlului cărţii, ecoul a răspuns prin cele două haiku-uri. Ceea ce înseamnă că el avea titlul în buzunar înainte de naşterea respectivelor poezii şi pe care, prin teleportare, poate, le-a sugerat celor doi haijini. Să-ntreci măsura într-atât încât să-ţi atribui o necuvenită prioritate, frustrându-i pe cei doi autori de meritul de a fi inspirat titlul cărţii prin poemele lor, este nu doar tupeu ci un act căruia nu îndrăznesc să-i spun pe nume.
Rezultatele neconvingătoare ale concursului internaţional de haiku de la Bucureşti şi „antologia”, prezentarea lor haotică şi cu numeroase erori, informaţii false şi formulări neacademice dar şi cu grandilocvenţă, ce nu poate suplini absenţa profesionalismului, trimit la reflecţie şi modestie până la înclinarea capului a remuşcare.
Lasă un comentariu so far
Lasă un comentariu
SERIE NOUA 