SERIE NOUA


~Paul Sân-Petru – Nicolae Grigore Mărăşanu: SONETE

IMPARELE

Între cele două coperţi (prima de Florin Botez, a patra de Mihai Pânzaru-Pim) se află de fapt cinci cărţi de sonete numerotate şi intitulate după cum se va vedea.

De ce sonete şi ce fel de sonete? Nu e misiunea mea să explic explicitarea autorului „microbist” al acestei nobile şi nemuritoare forme fixe, pentru că o face domnia sa într-o pledoarie pertinentă, academică, aş zice, într-un fel de postfaţă intitulată Purpura impară (pag. 205-210). Deci, indicaţii preţioase de lectură: după revelaţia dobândită asupra metamorfozelor sonetului şi nu în ultimul rând al contribuţiei novatoare a poetului N. Grigore Mărăşanu asupra acestei forme fixe de poezie, întoarceţi-vă la pagina 7 la prima carte, la primul nonet (Imparul): „Imparul meu nu-i hiacint în glastră,/ nici nu sucombă în perfecţiune/ e zbor în timp, nuntiri, într-o ardere mai vastă,/ din lava lui fecundă,/ ce minune,/ sticlar, am smuls o magică fereastră”.

Încă de la primul stih se observă că vigoarea clasică a sonetului este întoarsă pe dos dar nu printr-o inversare simetrică a catrenelor cu terţinele, ci, o asimetrizare a grupusculelor lexicale şi ideatice într-o formulă de 3+3+3+5. Poetul (şi nu numai el) ne sugerează că se poate sucomba în perfecţiune dacă nu-i găseşti versului echilibrul, tensiunea emoţional-estetică într-un crescendo din vârf către poale, că forma fixă este de fapt o arhitectură cu un grad înalt de rezistenţă seismică. Dacă dintru-nceput ai consumat perfecţiunea, ce suflu mai are până în final sonetul si cât de interesat ar mai fi cititorul să-l parcurgă până la final? Dar dacă logosul poate fi condus într-o desfăşurare graduală, revelaţia va fi întreagă, asimetria „dă la pace” cu simetricul, contopindu-se prin emitere de pseudopode, înglobându-se fericit şi reciproc, triumful va fi de partea artei poetice. Altfel, ceea ce-i par, lasă amprenta închiderii, lanţ de atomi fără valenţe libere pentru adiţionare.

De fapt, opţiunea formei aleasă de N. Grigore Mărăşanu ne este sugerată parţial şi într-un sonet din cuprinsul cărţii: „Trei terţine şi-o pentadă/ poartă, semn, sonetul meu/ în terţine, Dumnezeu” şi desigur că în cele trei terţine (3+3+3) este o întreagă Sfântă Treime, iar la „subsol” pentada pământeană, peste care cade revelaţia din Cana. (Să-nţelegi, nu doar să-ţi pară, pag. 31).

Dar să nu marşăm doar pe nişte performanţe de împărtimiţi ai formelor, ci, să reperăm cu o lentilă la fel de acută perimetrul unui zenit de boltă mărăşeană, ce ţine de fondul ideatic şi emoţional-estetic al autorului imparelor.

În a sa Literatura Română Contemporană, Editura Eminescu, 1995, Laurenţiu Ulici (pag. 276) îi apreciază o „bună intuiţie a valenţelor locului şi exploatarea intensivă a zăcământului liric ce se află din abundenţă nu numai în subsolul acestui univers dar şi în aerul lui, câmpia răsăriteană a bătrânului fluviu cu microclimatul ei mitogenetic fiind un excitant de tradiţie al imaginaţiei scriitoriceşti”. Şi marele critic citează cel puţin opt fragmente din poeziile acestuia. Surprinzător sau nu, din volumul distinsului critic lipsesc sau sunt rar menţionaţi scriitori cu pretenţii la vremea aceea postrevoluţionară, cand a fost scrisă cartea. Îmi vine acum în minte o viziune a unei autoare americane care vorbind despre alesul escatologic al grâului de neghină, al oilor de capre, va fi surprinsă de trei lucruri: că printre fericiţii aleşi nu-i va vedea pe cei de care era sigură că-i va întâlni. Al doilea, pentru că pe cei bănuiţi a fi pierduţi în păcatele lor îi va vedea, iar în al treilea rând, că se vede Acolo pe ea însăşi. Tot aşa pe semne că va fi şi cu scriitorii în mica lor nemurire de acum. Îmi dau şi eu seama, mai târziu decât ar fi trebuit, că pe bună dreptate, analize pertinente şi mult apreciative au mai scris despre N. Grigore Mărăşanu şi alţii precum: Dan Laurenţiu, Pompiliu Marcea, V. Mazilescu, C. Crişan care, sunt convins că ar fi fost încântaţi să scrie şi azi despre această carte ce se impune prin rigoare formală şi novatoare, şi printr-o ţinută estetico-ideatică de profunzime şi deopotrivă, măiestrie dublată de alese sensibilităţi. Iată finalul unui asemenea sonet, demn de o antologie a fântânilor şi a fântânarilor, unde simbolul fântânii este pus la carul de biruinţă în plin mers către superlativ: „Ce să-i jertfesc – fântâna să nu sece?/ Ci spectrul lui blajin mă ia de mână/ şi-mi cere în cuvânt să-mi sap fântână…/ sap şi tot sap…şi-ntr-un târziu mă doare/ urcuşul meu din moarte în splendoare.” (Magul fântânar, pag. 9)

În cartea a doua – Invazii, în care găsim urma poetizată crunt şi tragic, a unei epoci de aur întunecat. Văd aici două sonete faţă în faţă, plângând parcă unul pe umărul celuilalt: „Va viscoli curând: e vânăt sus!/ eresul creşte, iarna ne pătrunde…/ delfini-roboţi emit electrounde,// Pendula mării bate minus/ plus./ se strâng şi se destrâng în val meduze,/ ni se revuză ferm orice înec.” Şi interfaţa următoare, sonetul: „… Deschizi, şi cel ce bate dispare-n nicăieri;/se-amplifică-n timpane temeri de azi, de ieri,/ spaimei îi creşte pântec bombat ca de căpuşă-/ când ridicaţi din case cu dubele albastre,/ în puşcării-spitale heralzii mor în glastre.”

Creşte în mine o desăvârşire constituie cartea a treia, Metafizici, în care, pregnantă este „aplecarea” spre cele cereşti, o carte cu intenţie de bună-primire cu sensul vertical în slăvile veşniciei Stăpânului a toate şi a tot. De fapt, însuşi titlul acesteia este edificator: „…Deschingă-n veci speranţa de-i închingată-n hamuri,/ un Dumnezeu de Verde irumpe din mormânt!/ Aprilii în contrarii exultă în smaraldă,// Inima, în mireasmă îşi caută altoi…” (Aprilii în contrarii exultă în smaraldă, pag. 86). O mărturisire de credinţă (recuperată?) o aşterne N. Grigore Mărăşanu în Fecundă convertire de minuni, (pag. 90), ca pe un jurământ solemn de maximă aderare la catenele libere, disponibile, ale spiritualităţii divine: „…Inel pe al Fecioarei sacru deget!/ Cu-o răstignire, suflete ateu/ de-i fi dator pe cruce n-am să preget/ pentru splendoare cuiele să-nduri/precum toporul-mândrele păduri!”

Sonetele Elvirei constituie o a patra carte a volumului, în care amorul nu ne este denudat la modul vulgar şi ieftin vândut ca artă poetică, ci disimulat, subtil distilat poetic într-un alambic demn de acest travaliu care nu se percepe ca atare, nu forţat ci lejer, din simţire şi imaginaţie demnă de poezia care supravieţui-va!: „Crezut-am sânu-i vas de cult/ dar demonul din sfârc mă-ncarcă/de iad – sub soarele din barcă,//…şi în amurguri ne-mbăiam,/ nurii, catrene de Kaiam,/în mine vin să se împlânte./ Dar, ştiu, ispita cât răsfaţă/e adevăr cu altă faţă!” (Basm antitetic, pur, real, pag. 135).

În aceeaşi carte a Sonetelor Elvirei, se distinge pregnant amprenta de neşters a ambientului jos-dunărean, comentat cu încântare de către exegeţii poetului în atâtea rânduri, privilegiu pe care doar distinsul concitadin Fănuş Neagu îl mai are! „Din pandalii, pohte dau cep să iasă,/te decupăm Elviro din tăceri;/poţi azi ăstui geambaş de timp să-i ceri// Pantoful, semn pierdut, Cenuşăreasă?/ Ai fost un fruct oprit dar te-ai dat toată/şi leilor…şi lupilor din bălţi.// Ogari de foc gonind cu prada-n colţi,/ochii încă te-adulmecă, te cată/pân’ se topesc jar pohtele în noi” (Spăşit m-aş vrea zaraf la catedrală, pag. 137). Sau, citez integral, sonetul Brăiliţă, cuib de moarte, (pag. 140). „Hai căluţ că dăm de noapte/ şi, zât, n-am trecut de Pod;/Brăiliţa-i cuib de moarte,// şuţi, muscali cu bărbi de iod,/mardeiaşi cu şiş, pumn tare,/ taie-n carne buzunare,// Ne pun fes, căluş în gură/ ne vând, robi, pe băutură!/ Hai, că-n şaluri ne-mpresoară// Bande de zlătari sub Pod!/ Fanţii beau, calicii ară,/ bice, să-ţi mai fac un nod,/că pun mari hoţii la cale,/ spoitingirii: Oh my God!”

În a cincea carte, Mirele iertării, N. Grigore Mărăşanu, se-ntoarce mai pregnant la transcedental, mai cu convingere, mai credibil pentru noi şi poate pentru Dumnezeu, totalul Dumnezeu, amintind parcă, în esenţă, de înţeleptul Solomon care spune: „deşertăciue a deşertăciunilor, totul este deşertăciune”: „Introspectiv deşert! Ce măşti difuze!/ mirat întreb în jur de Dumnezeu;/ mi-au înflorit mirările pe buze//De când întreb. Dar cine-s, Doamne, eu/de vreau să ştiu,de caut miez în rază,/în loc să-mi văd doar de deşertul meu?//…iubirea totdeauna sângerează/şi spinul o adulmecă mereu…/ Încă-ntrebam când, brusc, o simfonie// (de harpe, orgi ori cheruvime voci?)/ se înalţă ca sorbul din pustie/încât în verb nu poţi să o evoci,/ mă însumă, divină epopee,/ mutând Interogaţia-n Idee!” (Mutând interogaţia-n Idee, pag. 175).

Voi încheia cu un sonet ce poartă data Vinerii Sfinte din aprilie 2007: „S-a împlinit ce-i de plinit – / hula s-a stins, e doar uimire;/stai suspendat în răstignire,// Preţu-n arginţi a fost plătit./ Mormântul gol te-aşteaptă-n stâncă,/ catapetesme au pleznict;// Pământul tot te-a părăsit,/ iar cerul nu te-a primit încă!/ Şi ce ştim noi despre păcat,// Cât este rana de adâncă?/ Timpul prezent nu a plecat,/ cel viitor n-a sosit încă!/ Tu, Cel plecat, Tu, Cel ce vine,/ osie sfântă treci prin mine”.

O plăcută lectură, o carte atractivă de necenzurat!

Paul Sân-Petru

A treia zi de Paşte 2008


Anunțuri

Lasă un comentariu so far
Lasă un comentariu



Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s