SERIE NOUA


~Mircea Micu:,,POVEŢE CU URŞI”

FILE RISIPITE

Trifon, monahul vieţuind la Schitul de Fum, insinguratul si fericitul, cel caruia sticleţii i se aşeazau pe crestetul incarunţit si cele doua vulpi domesticite i se gudurau la picioare

ca niste javre flenduroase , m-au facut sa asist la o scena absolut incredibila.

De ani de zile, in zmeurisul care se intinde deasupra luminisului adapostind schitul, zmeuriş împrejmuit cu bărne simple de brad, o familie de urşi împaraţesc şi se îndulcesc pe săturate de cum dă ochiul roşu al fructului parfumat.

Acolo işi aduc puii şi-i invaţa sa fuga şi sa se ridice in doua labe si sa miroase primejdia din aer.

Vin dimineaţa printr-o stungă an me lasată si pleacă in amurg pierzînud-se in fumul ocrotitor al padurii de brad.

S-au obişnuit demult cu Trifon si cu mirosul sau şi-l tratează ca pe unul de-al lor.

Din turla Schitului de Fum am putu să vad intr-o dimineaţa de toamna cum calugarul

Bărbos, după ce s-a tăvălit prin iarbă să-si atenueze mirosul de om si după ce a luat dintr-un coş doi faguri aurii plini cu miere a intrat hotarît si fara frica in zmeurişul bogat.

Spre mirarea mea, cei doi ursuleţi bruni şi creţi, caraghioşi şi neîndemnatici incă, s-au aproiat de fagurii pe care Trifon îi aşezase pe iarba innrourtă si se lăsau mîngaiaţi pe

Blana lor pufoasa ca două pisici uriaşe.

A venit şi ursoica mama care asista la acest spectacol cu indiferenţa mirosind din cînd în cînd aerul cu nările ei despicate.

Am vrut sa vad mai bine scena si m-am mişcat brusc aplecandu-mă în afară pe ferastruica îngusta.

Nu ştiu daca vibraţia abia auzită a clopotului atins din greşelă sau mirosul de om străin

i-a avertizat făcîndu-i sa devină bănuitori.

Oricum, în clipa imediat următoare mişcării mele, cei doi ursuleţi jucauşi si aparent nepăsători au ţîşnit brusc spre mama ridicata in două labe după care au dispărut în adîncul ocroitor al frunzişului.

Trifon s-a ridicat din iarba in care statuse în patru labe ca un adevărat urs a privit spre

ferastruica turlei si mi-a făcut cu degetul un semn de mutstrare…

2

Peştera umedă mirosind parcă a alge de mare si hornul ei coborîtor parcă spre inima pămîntului mă infioară de fiecare dată cînd intru în ea si îmi dă o senzaţie de claustrare.

Are o intrare scundă si un fel de anticameră rotundă. Unghiul intrării e atît de ciudat tăiat incat soarele nu patrunde acolo niciodată.

De cite ori am luminat inscripţia aceea ciudata m-am gîndit la omul care vieţuise acolo şi scrijelase sub chipul unui ins bărbos o inscripţie “aici a vieţuit Pafnutie Chiorul din anul 1906 şi pînă la sfîrşitul zilelor sale ce va veni”.

O cruce era sapata deasupra in stînca dura iar intr-un colţ, pe un fel de raft ardea pîlpîind anemic flacăra unei candele aprinsă de cine ştie cine.

In pestera alăturată cu o intrare mult mai înaltă, salaşluia de ani de zile un alt “despărţit” de biserica un schimnic tăcut si modern care, in noţile cu luna asculta la transistorul sau cu baterii muzică populară.

3

Pădurea de brad foşnind misterioasa, ca marea in dimineţile linştite…

Anunțuri

Lasă un comentariu so far
Lasă un comentariu



Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s