SERIE NOUA


~Vasile Smărăndescu: ,,O competiţie fără glorie : CONCURSUL INTERNAŢIONAL DE HAIKU DE LA BUCUREŞTI ”
Iunie 12, 2008, 2:13 pm
Filed under: creatie

Revista Haiku a organizat a treia ediţie (2007) a concursului anual de poeme haiku, fiind, totodată, prima cu participare internaţională. Competiţia s-a desfăşurat pe trei secţiuni: română, engleză şi franceză. În numărul 37/2007 se prezintă rezultatele. S-au primit 778 poeme de la 168 autori: 318 semnate de 63 români şi 460 scrise de 105 străini. O privire de ansamblu asupra „podiumului” poeziilor distinse cu premii şi menţiuni, îmi permite să fac două constatări. Prima: la niciuna din secţiuni juriul nu a avut de unde să aleagă numai compuneri care să respecte măcar regulile minime, de bază ale haiku-ului. A doua: participarea mai numeroasă a confraţilor de peste hotare şi implicit numărul mai mare de poeme ale acestora, nu s-au repercutat în reuşite pe măsură.

Să mă explic. La secţiunea română, tristihul care a primit premiul III, frumos ca poezie de tip european, nu întruneşte condiţiile cerute de haiku: este o meditaţie pe tema dragostei. El nu trebuia reţinut nici pentru menţiune. La secţiunea engleză, în poemul distins cu premiul II, luat ca haiku, autorul personifică, altfel el este senryu iar cele cărora li s-au decernat premiul III şi menţiuni nu au kigo. La secţiunea franceză, poezia care a obţinut menţiunea-ntâia conţine o personificare.

La Congresul de haiku al Societăţii de Haiku din Constanţa, 1-5 iunie 2007, când eu încă nu luasem cunoştinţă de rezultatele concursului, într-una din cele două intervenţii am afirmat: „autorii din alte ţări nu sunt nici mai buni, nici mai puţin buni decât ai noştri din România”. Iată că, modul în care s-au prezentat>>>>

Anunțuri


Mircea Micu: „Un interviu şi sfaturi utile“
Iunie 12, 2008, 2:13 pm
Filed under: creatie

La ceas de seară şi audienţă în consecinţă, pasionaţii postului Antena 3 au avut favoarea şi posibilitatea de-a urmări un interviu anunţat cu tam-tam-ul de rigoare şi realizat de neobosita Vrânceanu Firea. Doamna în chestiune este şi şefa absolută peste Gazeta financiară şi poetă în timpul liber şi soţie devotată şi om de afaceri şi VIP şi, de ce n-am spune-o, o inteligentă teleastă cu şarmul şi parşivenia absolut trebuincioase. Este, cum se zice, bună la toate, având în vedere că în zilele când crainicii – cuplu Mândruţă & Stoicescu – au zi liberă, ea îi suplineşte cu aplombul şi dicţia aferentă folosind cu mai puţină osârdie devastatorul cuvânt parazit: EXTREM!

La ceas de seară, ziceam, şi în zi de Paşte, doamna Firea Gabriela a crezut de cuviinţă să ne ofere o convorbire denumită gazetăreşte INTERVIU, între dumneaei şi doamna Mociorniţă Ana-Maria parcă…În general, interviurile de tip… moralizator şi cu substanţă politică, se realizează în studiou, excepţie făcând personalităţi ca Băsescu sau Tăriceanu şi, din motive speciale, miliardarul Vântu… De data aceasta, doamna Gabriela, destul de frisonată altfel din pricina întâlnirii cu o asemenea personalitate probabil, s-a deplasat la domiciliul intervievatei, spre a o scuti de emoţiile ce i-ar fi putut dăuna acurateţei convorbirii, fie din motive care ne scapă, fie din dorinţa de-a conferi o anumită aură intimei lor convorbiri. Fiindcă, în ultimă instanţă, cam la asta s-a rezumat întâlnirea în ambianţa rafinată a camerei în care aparatul surprindea jumătatea unei comode Biedermayer, o vază de flori chinezească şi, pe o sofa, în braţe cu un căţeluş neliniştit şi flocos, care costă câteva mii de euro, stătea şi răspundea>>>>



Mircea Micu: ,,Poveţe cu urşi”
Iunie 12, 2008, 2:11 pm
Filed under: creatie

FILE RISIPITE

Trifon, monahul vieţuind la Schitul de Fum, insinguratul si fericitul, cel caruia sticleţii i se aşeazau pe crestetul incarunţit si cele doua vulpi domesticite i se gudurau la picioare ca niste javre flenduroase , m-au facut sa asist la o scena absolut incredibila. De ani de zile, in zmeurisul care se intinde deasupra luminisului adapostind schitul, zmeuriş împrejmuit cu bărne simple de brad, o familie de urşi împaraţesc şi se îndulcesc pe săturate de cum dă ochiul roşu al fructului parfumat. Acolo işi aduc puii şi-i invaţa sa fuga şi sa se ridice in doua labe si sa miroase primejdia din aer. Vin dimineaţa printr-o stungă an me lasată si pleacă in amurg pierzînud-se in fumul ocrotitor al padurii de brad. S-au obişnuit demult cu Trifon si cu mirosul sau şi-l tratează ca pe unul de-al lor. Din turla Schitului de Fum am putut să vad intr-o dimineaţa de toamna cum calugarul Bărbos, după ce s-a tăvălit prin iarbă să-si atenueze mirosul de om si după ce a luat dintr-un coş doi faguri aurii plini cu miere a intrat hotarît si fara frica in zmeurişul bogat.

Spre mirarea mea, cei doi ursuleţi bruni şi creţi, caraghioşi şi neîndemnatici incă, s-au aproiat de fagurii pe care Trifon îi aşezase pe iarba innrourtă si se lăsau mîngaiaţi pe blana lor pufoasa ca două pisici uriaşe. A venit şi ursoica mama care asista la acest spectacol cu indiferenţa mirosind din cînd în cînd aerul cu nările ei despicate. Am vrut sa vad mai bine scena si m-am mişcat>>>>



ŞTEFAN UNGUREANU – ION MUNTEANU : TIMPUL ÎNTÂLNIRILOR ESENŢIALE
Iunie 12, 2008, 2:10 pm
Filed under: creatie

În romanul său „Supuşii regelui de ceară” (Craiova, Editura MJM, 2008), Ion Munteanu ne propune, într-o poetică a geometriilor variabile, o lume a întâlnirilor interculturale esenţiale. Oamenii pot intra în contact pe coordonatele unor fapte de existenţă definitorii: limba, cultura (tradiţii, obiceiuri, ritmuri, ritualuri, ceremonii), arta, credinţa, iubirea. Ceea ce-i face, în principal, permeabili unii la alţii este contemporaneitatea. Într-un fel, a trăi în acelaşi timp înseamnă a trăi împreună. Regele de ceară este cel care, prin flacăra lui, ne gestionează timpul. El luminează fericirile şi tristeţile. În timp ce măsoară timpul şi lui îi trece timpul. Cu toate acestea, el este însă rege, fiinţele fiindu-i totuşi supuşi. De patru ori apare textualizat regele de ceară: „o lumânare grasă ce închipuia un rege fioros” (p. 12), „într-o seară, regele de ceară a început, din senin, să plângă” (p. 16), „regele de ceară al Lianei” (p. 231), „a rămas (…) o parte din lumânarea ce-l reprezintă pe regele acela trist şi bizar, cufundat în griji pentru poporul său, şi ai cărui nefericiţi supuşi îi suntem noi, cu toţii” (p. 285). În construcţia romanescă, instanţa narativă prezintă două componente: pe Iuliu Nicola şi oraşul curţilor interioare.

Născut în 1950, într-un sat de pe Valea Amaradiei (p. 219), Iuliu Nicola este al treilea fiu al lui Gheorghe al Dinii şi al Mariei (primii doi, Grigore şi Nicolae, mor mici fiind). Absolvă Facultatea de Filologie din Bucureşti, locuind într-un cămin din Grozăveşti (p. 180). În timpul studiilor trăieşte dezamăgirea unei relaţii cu Anca-Maria. Ajunge întâiul intelectual „dintr-un neam aflat la prima generaţie încălţată în pantofi” (p. 120). Îşi petrece „anii stagiaturii” (p. 147) în Transilvania. Ajunge jurnalist, apoi>>>>



Victor MARTIN – Voicu Bugariu : „Literaţi şi sefişti- O confruntare de mentalităţi”
Iunie 12, 2008, 2:10 pm
Filed under: creatie

Despre bunătate nu se poate spune nimic, aceasta fiind o valoare în sine. Despre răutate se poate spune orice. Răutatea e o prostie doar într-un război, unde are ceva concret de atroce. În literatură, împlicând aici şi science-fiction-ul, e chiar benefică. Răutatea criticului menţine orgoliul autorilor la un nivel tolerabil, făcându-l pe fiecare să-şi cunoască valoarea şi locul pe care trebuie să-l ocupe. Nu există democraţie în literatură. Avem nevoie nu numai de critici de întâmpinare, ci şi de critici de preîntâmpinare a prostiei şi lipsei de talent. În literatură, unii dictează şi alţii execută. Depinde cine dictează şi depinde cine execută. La noi, toţi vor să dicteze şi toţi vor să execute, în acelaşi timp. În lipsa unor reguli ferme şi a unei culturi morale consolidate, democraţia este confundată cu anarhia prezentă. Sau cu dictatura banului asupra unei forme anarhice de manifestare a reprezentanţilor literaturii.

Voicu Bugariu este un critic rău. Nu în sensul că emite judecăţi fără valoare. Nici în sensul că urâşte autorul, el însuşi fiind scriitor. Acesta este structural rău, luînd cuvântul „critic” ca atare, foarte departe de „laudativ”. Autorii nu trebuie să formeze „bisericuţe”, ci trebuie menţinuţi în interiorul principalei caracteristici care să le menţină tonusul cerebral ridicat: individualitatea. Una e să-i ţii pe autori în frâu, să nu se creadă mai mult decât sunt, să-şi cunoască fiecare locul şi valoarea; altceva e să-i împarţi în „literaţi” şi „sefişti”. Poţi face această discriminare netă, dar, ce te faci, mai ales în genul science-fiction, aceştia se amestecă>>>>



Paul Sân-Petru – Nicolae Grigore Mărăşanu: SONETE
Iunie 12, 2008, 2:09 pm
Filed under: creatie

IMPARELE

Nicolae Grigore Mărăşanu – SONETE

Între cele două coperţi (prima de Florin Botez, a patra de Mihai Pânzaru-Pim) se află de fapt cinci cărţi de sonete numerotate şi intitulate după cum se va vedea.

De ce sonete şi ce fel de sonete? Nu e misiunea mea să explic explicitarea autorului „microbist” al acestei nobile şi nemuritoare forme fixe, pentru că o face domnia sa într-o pledoarie pertinentă, academică, aş zice, într-un fel de postfaţă intitulată Purpura impară (pag. 205-210). Deci, indicaţii preţioase de lectură: după revelaţia dobândită asupra metamorfozelor sonetului şi nu în ultimul rând al contribuţiei novatoare a poetului N. Grigore Mărăşanu asupra acestei forme fixe de poezie, întoarceţi-vă la pagina 7 la prima carte, la primul nonet (Imparul): „Imparul meu nu-i hiacint în glastră,/ nici nu sucombă în perfecţiune/ e zbor în timp, nuntiri, într-o ardere mai vastă,/ din lava lui fecundă,/ ce minune,/ sticlar, am smuls o magică fereastră”.

Încă de la primul stih se observă că vigoarea clasică a sonetului este întoarsă pe dos dar nu printr-o inversare simetrică a catrenelor cu terţinele, ci, o asimetrizare a grupusculelor lexicale şi ideatice într-o formulă de 3+3+3+5. Poetul (şi nu numai el) ne sugerează că se poate sucomba în perfecţiune dacă nu-i găseşti versului echilibrul, tensiunea emoţional-estetică într-un crescendo din vârf către poale, că forma fixă este de fapt o arhitectură cu un grad înalt de rezistenţă seismică. Dacă dintru-nceput ai consumat perfecţiunea, ce suflu mai are până în final sonetul si cât de interesat ar mai fi cititorul să-l parcurgă până la final? Dar dacă logosul poate fi condus într-o desfăşurare>>>>



MIRCEA MICU: ,,VALUL CARE-A PLÎNS PE GLEZNA TA….”
Iunie 12, 2008, 2:07 pm
Filed under: creatie

1. Imi amintesc o seara de iulie cand gleznele subtiri ale unei fete pornita benevol sa incerce temperatura apei marii au fost inconjurate de ciocurile unui stol de pescarusi care erau gata s-o ridice in slava cerului inchipuind un colan de margean.

2. Avea o glezna atit de transparenta incit prin rotundul ocheanului ei puteai vedea rasarind luna pe malurile miraculosului Bosfor.

3. Ce glezna frumoasa avea mama. Eram atit de fascinat de subtirimea elastica a acelui fir de lujer init, intr-o noapte, m-am apropiat cu sfiala de glezna ei si i-am legat o braţara Impletita din tulpini fragile de papadie. A fost prima si ultima bijuterie pe care in cursul vietii i-am oferit-o

4. Cu vremea gleznele mamei s-au atrofiat. Uitandu-ma cum le sustine cu bastonul ei de corn m-am intrebat daca nu cumva eu sunt de vina ca i-am deformat supletea gleznei in vremea cind mă purta in pintec… Glezna ei odinioara supla, fina ca o fibră de crin, s-a rotunjit in resemnarea nemiloasa a varstei.

5. Acea misterioasa femeie intalnită in Mongolia m-a fascinat de cum am vazut-o in spatiul ingust al unei tribune oficiale cand, privind-o cu atenţie, mi s-a parut ca o mai vazusem undeva. Gleznele ei erau atit de subtiri incait din pricina duritatii terenului>>>>