SERIE NOUA

Cronica literară

Poet îndrăgostit de spectacolul imagistic, slujbaş pe viaţă al fabricii de metafore, Constantin Preda continuă să trăiască mirajul literaturii, pe care un reprezentant de seamă al generaţiei “şaizeciste” îl numea “bucuria cuvintelor”. Cu toate că unii dintre comentatorii poeziei sale l-au plasat în tabăra “optzeciştilor” (Valeriu Bârgău, Dumitru Micu), din “panoplia” lui Constantin Preda lipsesc directeţea rostirii, biografismul, oralitatea, spiritul ludic, “arme” specifice reprezentanţilor acestei generaţii istorico-literare. Ca viziune poetică, Preda are un câmp de manifestare neotradiţionalist, neoromantic, nicidecum optzecist. Din perspectiva arhitecturii lirice a textelor sale, este mai apropiat de Ioan Alexandru, Gheorghe Tomozei, Mircea Dinescu sau Adrian Păunescu decât de Mircea Cărtărescu, Florin Iaru, Ioan Flora, Gheorghe Iova sau Ion Stratan.

Astfel, enunţuri precum “negura e fiica unui lampagiu îmbătat/ de mirosul zăpezii”, “satul pare un atelaj împins de îngeri”, “ninsoarea nu poate fi decât ecoul unei mirări”, “mirosul de pâine vine/ tiptil ca o dropie învinsă de somn”, scot la iveală un căutător frenetic al stării de graţie poetică, “mai sensibil la poezia patriarhalităţii decât la textualism” (Dumitru Micu). Sunt imagini care amintesc mai mult de proza poetică a unui cunoscut autor “şaizecist”, Fănuş Neagu, supranumit de către un confrate literar (Mircea Micu) “frumosul nebun al marilor metafore”. Întâmplător sau nu, autorul Frumoşilor nebuni… este cel care îl prezenta pe Constantin Preda drept o speranţă a poeziei româneşti, la debutul său publicistic (v. revista “Flacăra”, nr.41, octombrie 1981). Peste câţiva ani (în 1985), acelaşi Fănuş Neagu decreta, în stilu-i caracteristic: “Constantin Preda este, poate, cel mai talentat poet tânăr din România”. Am recurs la acest preambul în vederea semnalării>>>>