SERIE NOUA


~Tudor Negoescu: ,,Constantin Preda sau voluptatea compunerii”

Cronica literară

Poet îndrăgostit de spectacolul imagistic, slujbaş pe viaţă al fabricii de metafore, Constantin Preda continuă să trăiască mirajul literaturii, pe care un reprezentant de seamă al generaţiei “şaizeciste” îl numea “bucuria cuvintelor”.

Cu toate că unii dintre comentatorii poeziei sale l-au plasat în tabăra “optzeciştilor” (Valeriu Bârgău, Dumitru Micu), din “panoplia” lui Constantin Preda lipsesc directeţea rostirii, biografismul, oralitatea, spiritul ludic, “arme” specifice reprezentanţilor acestei generaţii istorico-literare. Ca viziune poetică, Preda are un câmp de manifestare neotradiţionalist, neoromantic, nicidecum optzecist. Din perspectiva arhitecturii lirice a textelor sale, este mai apropiat de Ioan Alexandru, Gheorghe Tomozei, Mircea Dinescu sau Adrian Păunescu decât de Mircea Cărtărescu, Florin Iaru, Ioan Flora, Gheorghe Iova sau Ion Stratan.

Astfel, enunţuri precum “negura e fiica unui lampagiu îmbătat/ de mirosul zăpezii”, “satul pare un atelaj împins de îngeri”, “ninsoarea nu poate fi decât ecoul unei mirări”, “mirosul de pâine vine/ tiptil ca o dropie învinsă de somn”, scot la iveală un căutător frenetic al stării de graţie poetică, “mai sensibil la poezia patriarhalităţii decât la textualism” (Dumitru Micu). Sunt imagini care amintesc mai mult de proza poetică a unui cunoscut autor “şaizecist”, Fănuş Neagu, supranumit de către un confrate literar (Mircea Micu) “frumosul nebun al marilor metafore”. Întâmplător sau nu, autorul Frumoşilor nebuni… este cel care îl prezenta pe Constantin Preda drept o speranţă a poeziei româneşti, la debutul său publicistic (v. revista “Flacăra”, nr.41, octombrie 1981). Peste câţiva ani (în 1985), acelaşi Fănuş Neagu decreta, în stilu-i caracteristic: “Constantin Preda este, poate, cel mai talentat poet tânăr din România”.

Am recurs la acest preambul în vederea semnalării volumului intitulat Cântece despre frumoasa inimii trecere (Editura “MJM”, Craiova, 2006), ultima antologie din creaţia poetică a lui Constantin Preda.

Este o culegere de texte din volumele publicate în perioada 1984 – 1997, unitară prin tematica abordată şi prin tonalitatea vocii poetice.

Lecturând textele acestei antologii, regăsim prezente “ingrediente” cunoscute din laboratorul poetic al lui Constantin Preda: melancolia, iubirea, amintirea copilăriei şi a satului natal. În plus, constatăm o trecere gradată de la senzaţia de prospeţime imagistică şi emoţională, de la atmosfera idilică a universului patriarhal, afişate în primele volume publicate – Sora mea, înserarea (1984), Fiecare cu steaua lui) (1985), Fire de poet (1988), Oare acesta să fie sufletul (1990) –, la sonorităţile grave, care ascund stări de pronunţată melancolie, de solitudine, din ultimele volume – Plânsul, floarea secretă a morţii (1995) şi Teama de a te pierde (1997).

Asistăm, de fapt, la o luptă dusă între vitalistul empatic şi romanticul (sentimental incurabil) răpus de melancolie: “venea toamna şi vesel alergam peste dealuri/ cu un stol de vrăbii în degete/ printre lacrimi îi şopteam soră a mea/ o soră a mea” (fata în rubaşcă). Sunt momente când poetul lasă impresia că reinventează cu uşurinţă atât candoarea, cât şi starea de vinovăţie primordială: “când plâng sunt ca un mugur de curat/ şi ca o rază sunt de-atâta mers/ am de-acuma partea mea de vină-n sat/ şi-o stea cu întâmplări în univers” (cred în steaua mea). Dornic să descifreze tainele Creaţiei, el cere sprijinul Divinităţii, pe tonalităţi de litanie: “ajută-mi doamne să-nţeleg/ căci nu-mi văd partea mea de vină/ răzvrătit cum sunt adorm în muguri/ şi uit că veşnicia ţine de lumină” (partea mea de vină).

În poezia de maturitate a lui Constantin Preda îşi fac loc şi ideile cu tentă filozofică, aluziile culturale, precum această reeditare a mitului sisific: “ce zbucium e-n sufletul poetului/ (ce răbdare de ascet)/ mii de file nescrise milenii/de pagini/ drum de mii de ani-lumină/ numai urcuş” (zbucium).

Spre finalul cărţii, Preda ne oferă un portret donquijotesc, emblematic pentru poeţii de pretutindeni/ din toate veacurile: “puţin aplecat de umeri/ (cum e şi firesc)/ zărit numai printre cărţi/ (castre de cărţi aş putea spune)/ războinic singur în patrie/ la ce se pricepe el?/ la desfrunziri de somn/ la devenit podoabă/ în lut” (poetul). Revine nostalgia după vârsta copilăriei, după satul natal, idealizat: mohorâtă. jumătate plouă/ melancolii cât pentru zece cărţi/ unde-i tăpşanul altădat` acoperit de rouă/ şi sufletu-mi văratec împrăştiat în mii de părţi” (melancolie cât pentru zece cărţi).

Pentru că încă de la debutul cu Sora mea, înserarea (1984), poezia lui Constantin Preda a avut parte de multe comentarii favorabile, unele chiar elogioase, volumul de faţă beneficiază, cum era de aşteptat, de un bogat aparat critic, de date bio-bibliografice, adevărată oglindă retrovizoare pentru poet.

Ca o concluzie, putem afirma că sintagma care defineşte întocmai atitudinea creatoare a acestui autor înzestrat cu o impresionantă imaginaţie poetică este “voluptatea compunerii”, calitate pe care inspiratul critc literar Mircea Iorgulescu i-o atribuia, cândva, pe bună dreptate, poetului Gheorghe Tomozei (v. Scriitori tineri contemporani, Editura “Eminescu”, 1978).

Anunțuri

Lasă un comentariu so far
Lasă un comentariu



Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s